De ce se destramă căsniciile?
Credeam că obiectivul “căsnicie de cel putin 3/5 ani” e ușor de atins. Ce poate fi atât de greu? Sunt o fărâmă de ani petrecuți alături de partenerul ales. De ce te-ai despărți după o perioadă atât de scurtă?
Nu. O căsnicie de 5 ani e deja “lungă”. Mâine-poimâine noi facem 3 ani. Cu furtuni, uragane, cer senin și chiar curcubee. Nu am zice că e ușor la început. Nici nu ști la ce te înhami; ce responsabilități, ce obiective. Noi nu am stat împreună până când nu ne-am luat oficial. Deci tabieturile, metehnele personale erau cunoscute partenerului… și nu prea.
De ceva timp mă uit în lista de prieteni de pe rețeaua socială. Persoane de-o seamă, persoane cu 5-7-10 ani mai mari care până deunăzi pozau în cuplul perfect, cu o relație de lungă durată, dulcegării, poze peste poze, pac!, au început să își restrângă activitatea de pe peretele meu.
Fie dispar cu totul, fie aleg să își ascundă sub preș viața lor și jocul din serialul “cuplul perfect”. Dispare partenerul din fotografii, informațiile despre starea civilă sunt ascunse – când pozau în holtei era o mândrie, pare-se că a fi divorțat e o rușine. Dispar toate fotografiile perfecte de la nuntă care au costat mii de euro. Cumva, în unele cazuri, căsnicia durează mai puțin ca intervalul de primire al pozelor perfecte. Se schimbă numele de familie. Bula de fericire că “îi iau numele și devin doamnă” se sparge, iar mireasa cade cu fruntea de asfalt. Au! Dureros! Da, într-adevăr.
Partea proastă e când pozează în familia ideală. Cu copil, cu purcel, cu cățel. Cu planuri de viitor. Și dintr-odată… Adio!
Dar oare ce se-ntâmplă? #moldovanii nu sunt psihologi. Nu sunt nici bătrânii de pe prispă, trecuți prin viață, care își permit să dea povețe din propria experiență – trăită sau auzită.
Însă suntem, cumva, “publicul țintă”. Spre deosebire de alții, noi încă ne descoperim. Cumva, avantajul de a nu fi locuit împreună înainte ne dă prilejul să ne număram împreună anii de căsnicie. Învățăm singuri, dar împreună – să curățăm cartofi, să netezim hainele, să spălam wc-ul, să ne alegem detergenții necesari și preferați, să reparăm o plasă de insecte.
Tot misterul în care am fost învăluiți până să ne căsătorim a dispărut odată cu… căsnicia. Cu deschiderea. La propriu. Vreo 3 luni din căsnicie nu am avut uși în casă. Niciunde. Excepție făcând intrarea în apartament.
Ce i-ar determina pe unii să își încheie socotelile făcute împreună? Banii? Contribuția (in)egală la cheltuielile comune? Așteptările total nerealiste? Fățărnicia? Perfecțiunea afișată în mediul online? Șocul avut după demascare? O fi avantajos să te cunoști cu partenerul de 13 ani? Acum spunem răspicat că “da”.
“Alex, habar nu am să gătesc”.
“Andreea, nu știu să dau o gaură sau să montez mobila”.
Lasă, le facem împreună. Nu se întamplă mereu, câteodată apelăm la “factorii externi”, dar niciodată nu am pozat în perfecți, mai mult ca perfecți, în zona de social media. Astfel că nu ne-a luat leșinul când am aflat asemenea “șocuri” unul despre altul. De fapt, nici în realitate nu pozăm astfel. La ce ne-ar ajuta?
Când, vreodată, ai timp să te machiezi perfect într-o zi de sâmbătă când vrei, totuși, să lenevești în pat până târziu, dar totodată trebuie să mergi la cumpărături, să speli hainele, lenjeria de pat, să faci curățenie – în șifonier, pe balcon, în casă per total, să gătești? Da, să gătești. În căsnicie prioritățile sunt altele – să achiți rata de la casă/mașină, să plătești utilitățile. Prânzul în oraș devine un moft. Un ușor moft. Deci când? Niciodată. Nu poți fi “scoasă din cutie” cu mătura în mână așa cum te afișai pe Instagram. Doar dacă nu ai menajeră. Sau faci treaba de mântuială. Adică nu o faci.
Câți dintre parteneri mai lasă de la ei pentru evitarea unei certe? Noi nu suntem perfecți. Ba din cooontră. Dar ne trece. Ne luam la trântă, ca doi lei ce suntem, dar așa orgolioși cum cică suntem, uităm. Că așa e “în tenis”.
Doar nu pentru asta ne-am adunat la Casa de Căsătorii acum 2 ani și jumătate. Scopul a fost altul – nunta de argint, nunta de aur…
Să fie vorba despre violență? N-ar părea genul. Niciunul dintre parteneri n-ar părea genul care să sară la bătaie.
Să fie vorba despre monopol? Gata, mi te-am adjudecat și nu mai chițăi, doar te-am luat pe numele meu. Orgoliu? Nu suport să fiu stăpânit.
Să nu mai existe toleranță? Chiar toate defectele să se maximizeze? Sforăitul e pregnant, mâncarea prea sărată, halena prea puternică, părul albit etc. Dar chiar toate? Oamenii se schimbă odată cu trecerea timpului, trec prin diverse etape, dar unde este acel minimum de toleranță? Timpul nu trece atât de mult când vorbim despre o căsnicie de un an de zile. Câte se pot schimba?
Ah, sau oferă-i cadouri. Surprinde-ți partenerul. Are părul prea mare? Fă-i o programare la coafor. Sau cumpără-i o apă de gură, o gumă de mestecat, mergi în bucătărie şi găteşte (rupe nişte frunze de salată, adaugă încă 2-3 ingrediente şi poftă bună!), dă cu aspiratorul sau oferă-i o floare. Fiți spontani, dragilor! Căutați să vă completați şi nu țineți cont că partenerul a dat doar o dată cu aspiratorul în ultima lună de zile, iar voi de cinci ori. Poate recuperează în alt mod absența de la curățenie.
Adevarul e că și comunicarea are rolul ei. Tu faci curat, iar eu stau mai mult la serviciu. Altfel, pregăteste-ți partenerul pentru diversele situații. Există riscul de a te comporta AȘA când se-ntâmplă ASTA? Reacționează ASTFEL. Nu pune paie pe foc, verbal, nu mă ațâța, sau dă-mi una peste ochi că mă calmez în două secunde.
Într-o căsnicie e vorba despre completare. Yin și Yang. Ce știu eu, nu știi tu. Ce nu știe niciunul, fac amândoi. Fără orgoliu, fără îngâmfare, fără aroganță, fără infatuare.