Pandemia ne-a învățat că un city break poate fi făcut și în România. Oradea, Cluj, orașe mari să zicem. Un city break cam pe nepusă masă am avut la început de februarie când am apăsat accelerația și ne-am dus țintă la Suceava. Știam noi o cazare mișto, așa că ne-am dus la sigur. Dar, hei!, ce să faci în Suceava când nu e prima dată când ajungi în oraș și ai vizitat deja obiectivele importante de tipul cetății și Muzeul Satului? Că un centru civic, vorba aia, n-am văzut. Da, e un oraș de tranzit din punct de vedere al infrastructurii.
Ciorbă rădăuțeană la Rădăuți, ce să vezi, am mâncat acum 2 ani. Cetatea Sucevei am vizitat-o chiar de două ori. Împreună. De-a lungul existenței am ajuns de vreo 3 ori. Muzeul Satului, de asemenea. E vecin cu cetatea, nu de alta. Împrejurimile orașului le străbătusem și apoi în februarie e cam iarnă și nu e neapărat o plăcere să vizitezi monumente istorice în plin viscol. Bine, n-a fost viscol, dar înfofoliți tot eram.
Cu tiroliana nu ne puteam da. Iarnă, deh.
Ding! Mocănița Huțulca. Păi nu mergem noi cu trenul? De când n-am mai mers tâgâdâc-tâgâdâc? Ehe, de vreo 2 ani, dar cu mocănița să fie vreo 3.
E drept că la ultima vizită consistentă din Bucovina am ajuns la Sucevița și chiar am vrut să ne suim în vagoane, dar chiar când parcasem începuse ploaia. Unu’-n sandale, altu’-n teniși, drum necunoscut, vagoane deschise, pelerine și umbrele ioc, nici n-am mai ieșit din titicar că ne făceam ciuciulete până să ajungem la casa de bilete.
Lasă, mai ajungem noi prin zonă. O lăsăm pe altădată.
Și iată-ne ajunși la altădată.
Ne-am informat din timp despre programul Mocăniței și am ales o zi de duminică când ne-am făcut rezervare la ora 14.00. Deși pe site-ul lor scrie că drumul durează circa 3 ore, în 2 ore și jumătate am fost înapoi în gară.
Costul? 45 de lei de persoană.
Bani meritați din plin căci în vagonul nostru, cel puțin, era o căldură mare, monșer. Și ca niște veritabili lei ce suntem, lei care stau cu coama în bătaia soarelui la 40 de grade (masculul mai puțin, mult mai puțin, recunosc), am ochit locurile de vizavi de sobă. Unora li se părea foarte cald acolo, poate de aceea am și găsit liber acel compartiment, hehe. Dar a fost atmosfera ideală. Tind să cred că drumul a fost mai confortabil decât dacă am fi călătorit cu vreun Interregio. Eh, să nu vorbim despre rapiditate, totuși.
La destinație, care nu era în creierii munților precum crezusem la prima tentativă de călătorit, am regăsit, ca în Maramureș, câteva construcții din lemn de unde fiecare își putea procura, contracost, diverse mâncăruri – un mic, un cârnat, niște sarmale, o frigăruie. Ciuguleli clasice. Mai o vioară, un acordeon, un grup de dansatori care căuta voluntari să li se alăture (o idee bună dacă nu alunecai pe gheață) – bașca Alex s-a trezit cu o mână-ntre picioare căci o cucoană făcea niște figuri de breakdance și era să pice-n fund.
Lumea ospitalieră. De angajați, zic. Noi am făcut parte din ultima tură, habar n-am dacă precedentele au durat mai mult de 2 ore și jumătate, dar am văzut câteva mașini parcate pe drum, lângă șina de tren care probabil aștepta să îi returneze pe fiecare care încotro.
Ei, un singur lucru am de obiectat – farfuriile, resturile de mâncare lăsate alandala pe mese. Noi am mâncat pe fugă, cu maximum 10 minute înainte de plecare, când lumea își căuta locurile prin vagoane, așa că am rămas ușor dezamăgiți. De altfel, Alex a vrut să își arate cei mulți ani petrecuți acasă, așa că a luat farfuria noastră și a vrut să o pună, ca la cantină, într-un loc special (în capul nostru), dar… cică nu există, așa că asta ar fi practica, să lași farfuria aruncată pe masă. Fericiți cei care mănâncă în prima linie căci cine vine după ei… Dă cu nasul în resturile lor. Nț. Urât.
Ah, am uitat să vă spun că la plecare a venit o doamnă control care a făcut prezența, ne-a informat asupra faptului că membrii din aceiași familie trebuie să stea pe aceiași băncuță (noi ne-am întins ca lăcustele, unul în fața celuilalt – așa ne-a învățat CFR-ul când ne vindea bilete față-n față), a obligativității purtării măștii bla-bla-bla. Acum, ce să zic – când te rujezi de acas’, să dai bine în pozele de pe Instagram, parcă nu-ți vine să mai porți și masca. Dar csf, n-ai csf.
Oh, de poze nu v-am spus? Cum a oprit trenul în gară, toată lumea fuguța la locomotivă să se atârne de ea, uitându-se în zare după urs că, deh, cică așa sunt pozele care prind la public.
Oamenii normali, cu copii la purtător, au mai dat un ban în plus să îi suie pe un cal prezent la destinație, cică făcea călărie.
Iar dacă e cineva mai slab de vezică, n-aș ști ce sfat să îi dau pentru zona de destinație. Însă în gară există o toaletă curată, cu săpun și hârtie igienică. Unde credeți că s-a format cea mai mare coadă când ne-am întors în gară – la kurtos kalacs sau la toaletă?
Îhî. Fix acolo. Tocmai de aceea am reușit și noi să admirăm îndeaproape toate împrejurimile și să citim toate informațiile expuse în zonă. Informații pe care le regăsești mai jos. Plus anunțul decesului conducătorului mocăniței, din octombrie 2021. Se pare că noul conducător era un tinerel care ne-a plimbat fără turbulențe.
Întreaga experiență o văd potrivită pentru familiile cu copiii mici, nerăbdători, căci traseul este unul scurt și destul de civilizat, șina de tren este în proximitatea șoselei (un șofer chiar a făcut un drum dus-întors când pufăia mocănița, imediat după plecare, cu mâna scoasă pe geam ca să prindă un cadru bun pentru filmare). Pentru copii, costul traseului este 25 de lei.