Majoritatea nunților de zi au loc prin Ardeal. Adică nunțile alea “ca în filme”, când totul se petrece pe “ceas”, nu ca nelumea care bea, mănâncă și dansează noaptea, când găinile dorm.
Desfășurătorul e ca la o nuntă normală. De reținut este faptul că eu sunt bucureșteancă get-beget, singura dată când am participat la o altfel de nuntă a fost prin Oltenia, dar nu a fost deloc diferită de una din Muntenia. Era, pe de altă parte, și perioada în care nunțile se făceau la țară, la un cort amplasat în curtea socrilor.
Așadar, anul trecut am avut bucuria de a merge în Ardeal unde am încercat să iau pulsul la ce vor ardelenii, în condițiile în care peste 1 lună și 2 săptămâni, urma să mă mărit cu unul.
Am plecat vineri din București, cu trenul. Până la Reghin, cu tot cu întârzieri, am făcut vreo 10 ore. Să le luăm punctual:
Cazarea nu a fost achitată de miri, ci de invitați. Poate doar o recomandare am obținut de la ei, că restaurantul Monte Carlo (unde fuse nunta) avea și cazare acolo și era total anapoda să mergem în altă parte să dormim.
Coafura mea a fost cu cântec. Pentru că era o nuntă cu sute de invitați, cum aveam să descopăr la restaurant, toate saloanele erau ocupate cu luni bune înainte. De regulă, când citeam așa ceva, mă panicam și mă miram că în Capitală se poate întâmpla așa ceva, la câte saloane sunt… Dar iată că în provincie, o programare timpurie e literă de lege.
Inițial l-am rugat pe Alex să vorbească cu mirele sau cu mireasa (erau din familie) să îmi recomande un salon unde aș putea să mă programez. Google nu mă ajuta neam, că nu cunoșteam zona, însă m-a pricopsit direct cu o programare. Eu specificasem că ar fi drăguț să nu mă trezesc înainte de 7, să mă odihnesc și eu cât de cât, căci va fi o zi lungă. Îhî.
-Vezi că ți-a făcut Gina programare la 6.00 la coafat.
-Poftim?! Care 6?
-6 dimineața.
-Ceee? Adică eu trebuie să mă trezesc la 5?! Nu ți-am zis că…
-Îmi pare rău.
Și am rămas doar cu regretele.
Am mai căutat pe Google, m-am sucit, m-am învârtit. Până la urmă a mai sunat Alex la salon să mă reprogrameze la o oră mai normală, să îmi țin și eu ochii deschiși, să văd ce îmi face tipa la păr.
De ce Alex? Pentru că el știe graiul ardelenesc și e mai, cum să zic?, mai civilizat și temperat decât mine.
Până la urmă am reușit să mă aranjez la cu o oră mai târziu. Coafatul a însemnat un burete gigant, aproape cât capul meu, că dacă am vrut coc, cocoi să fie. Iar de manichiură nu mai zic. Programare aveam, dar tipa a uitat că merge și ea la o nuntă şi nu avea timp de mine pentru că a încurcat programările şi mă aştepta…săptămâna viitoare. Și pentru că Alex s-a ocupat de programare, abia la fața locului am aflat că nu face decât manichiură cu gel, așa că eu m-am pricopsit cu un tratament cu sclipici pe unghii. Decent, chiar, aș putea spune.
Cununia civilă. Alaiul este însoțit musai de niște violiniști care scârțâie arcușul pe coarde. Știi, cum e la noi lăutarul cu acordeonul, așa e la ei cu vioara. Dar sunt mai mulți, nu doar unul. În schimb, am văzut parcă o regulă cumva nescrisă – la cununia civilă, miresele merg îmbrăcate în rochia de mireasă. Să nu mai piardă timpul cu schimbatul, cică.
După ce se oficiază cununia, mirii se postează în fața prezidiului ofițerului, de la stânga la dreapta, prima soția, al doilea bărbatul, iar invitații se aliniază frumos, în dreapta, cu florile în mână, și așteaptă să îi pupe și să îi felicite. La sfatul fotografului, florile trebuiau puse pe masa din spatele lor, pentru a nu-i încurca la poză. Iarăși mi s-a părut cumva ciudat și o asemui cu – mă duc, pup icoanele, și pun florile pe… mă rog, aici vorbim despre vii.
Cununia religioasă. Cor îmbrăcat tradițional, scaune în biserică pentru invitați. Cam ca la catolici, să nu obosească invitații, singura nedumerire în cazul ăsta e că sunt moment în care trebuie să te ridici, să te închini, iar dacă nu ești bisericos din fire, cam dai cu stângu’n dreptu’. Și evident, tinerețea va sta în spate și va imita vârsta a treia din primul rând.
Apoi, nu există domnișoară de onoare, cavaler de onoare. Lumânările sunt ținute de nași și, parcă, de miri, toți legați cu o sfoară. Indiferent de numărul de nași, toți au lumânări. Aici au fost două perechi. Și m-a mai surprins altceva, lucru care s-a întâmplat și în cazul nostru, preotul nu a zis ambele prenume ale mirilor.
Opis și place carduri. Surpriză! Nu existau. La intrare aveau amplasat un șevalet pe care era un carton A4 în ordine alfabetică, nu pe mese. Ușor ne-am reperat, dar greu am găsit masa pentru că erau aranjate la fel de anapoda. Noi am stat la masa 30+. Dacă le luai la numărătoare într-o ordine logică, tot nu o găseai, masa noastră fiind fix în mijlocul părții a doua de mese. Este o enigmă această numărătoare, dar n-a mai contat când am văzut mâncaaaare.
Meniul. Diferă un pic de cel bucureștean. De la preț (eu auzisem ceva de 200 lei, comparativ cu cel capitalist care poate ajunge undeva la 100 eur), până la ce primești în farfurie.
În primul rând, de îndată de intri în sală, vei găsi aperitivul pe masă. De altfel, e ușor să îți alegi și locul la masă, căci probabil vei zări o farfurie care îți va face cu ochiul, deși toate sunt la fel. După aperitivul cu salamuri, urmează o ciorbă. Apoi felurile principale – sarmale și friptură, tortul. Ce m-a surprins a fost că, DUPĂ tort, urmează un alt fel numit “mix grill” – un pic de pui, de porc, un pic de cârnați. Mai lipseau micii. Adevărul e că lumea se lasă greu dusă acasă, așa că nu poți să îi mai ții ore bune cu burta goală. Dar mie, ca bucureșteancă, mi s-a părut un pic anapoda treaba asta.
Candy barul a fost separat, undeva aproape de ieșire, alături cocktail bar. M-a surprins faptul că fructele s-au mâncat extreeem de repede, iar prăjiturele au rămas și pentru a doua zi.
Tortul. Dulcele nunții a fost o machetă cu câteva etaje bune, adusă undeva pe la mijlocul nunții. Am cântat “La mulți ani, să trăiască mirii” și apoi… toți invitații au mers pe ringul de dans, în fața prezidiului, să se pozeze cu mirii și, ghici ce!, tortul.
Iar ce am primit în farfurie a fost o prăjitură cu compoziția aleasă de ei, dar cu hârtie de cofetărie sub ea. Probabil știi despre ce vorbesc, dacă ai mâncat vreodată la o cofetărie…comunistă.
Mărturiile. Așa cum aveam să descopăr la fața locului, ardelenii nu se complică cu cabine foto, rame foto, îngerași, lumânări, săculeți de lavandă etc, ci la final, când pleacă invitații, le înmânează câte o pungă cu o sticlă de pălincă, de obicei, și o prăjitură. Scurt pe doi, bugetul este prestabilit, numărul concret, iar dacă rămâne în plus vreo pungă, nu e problemă, se poate dărui oricui cu succes sau mânca ulterior, că pălinca nu expiră.
Muzica. Populară, dance. Au fost momente când eram pe ring (destul de măricel) și mă simțeam ca în club, în anii 2000. Eram prea mică atunci să merg în asemenea locuri și nu le-am frecventat nici la maturitate, dar așa mi-a dat senzația. Muzică mai veche pe care mai bine făceam playback decât să dansez. La hore m-am băgat o singură dată și am ieșit rapid, căci nu le au cu doi pași înainte, doi pași înapoi, sunt cumva pe lateral. Meneaito a fost băgat târziu, iar brașoveanca mult mai târziu, adică fix când eram cu geanta în mână. Am aruncat-o cât colo, l-am înhățat pe Alex și am zbughit-o la dans.
Noi am dezertat undeva la ora 22.00, dar nunta a continuat. Nu s-a furat mireasa, soacra mare nu a fost de acord, căci se pierdea esențialul nunții, iar lumea ar fi stat degeaba până reveneau hoții cu prada.