A fost o vreme în care tânjeam după mersul la sală. Nu că aș fi eu vreo sportivă înnăscută, da’ puțină mișcare nu strică. Însă am renunțat rapid la idee, că n-am cu cine mă duce. De, nu se cade să mergi singur să alergi pe bandă…
N-aveam cu cine mă duce pentru că nu voiam la orice sală, ci la una „mai de fițe”, cu prețuri nu tocmai dintre cele mai accesibile. Da’ mna, speranța moare ultima… :))
Dar acu’ nu vreau să scriu despre activitatea mea sportivă, nulă, de altfel. Ci doar că datorită unor împrejurări, favorabile sau nu, am ajuns să văd cine Dumnezeului frecventează sălile de sport.
Și am ghinit câteva tipologii. Să le enumăr, deci:
– oamenii cu copii care frecventează sala mai ales în weekend la bazin. De, să se bucure copchii, să mai vadă și ochii lor niște apă cu clor, pe lângă pixelii din tabletă;
– bărbații care merg dimineața, la prima oră, cu cămășile atârnând pe umerașe sau costumele puse la conservat în învelitorile alea speciale branduite. Corporatiști, adică. Sau, mă rog, oameni de afaceri;
– Johnny Bravo ai României care vin să-și etaleze mușchii și spatele făcuți nu prea cu tracțiuni, ci cu tot felul de prostii aka suplimente naturale, proteine, habar n-am cum le zice;
– mademoisellele care își scot…atuurile la mezat pentru Johnny Bravo ăia de mai devreme. Pe principiul mergem la sală ca să slăbim, deci ne permitem să ne afișăm siluetele deloc silfide în hanțe cumpărate în mărimi mai mici… Se spune că cică dacă te strâng hanțele, transpiri de mama focului, deci slăbești văzând cu ochii…
– mame care vin cu flăcăii de mână (de, încă nu și-au luat buletinele) ca să facă antrenamente personalizate, să aibă de la 12 ani pătrățele pe abdomenul abia înțărcat și mușchi falși… Măcar de i-ar face mâncând spanac, așaaaa, ca personajul lor favorit din desene;
– mândre care vin cu tolba plină. Cu moșu’ pitic la purtător, să-i mai scadă burta cu 2 mm, moș care îi sponsorizează abonamentul, geanta sport Louis Vouitton, echipamentul Nike, că altfel era unu’ fake de toată frumusețea
– fete și băieți care vin să înfflorească în sală. A se citi apa e scumpă acasă și vin să mă îmbăiez acilișa unde e cald și frumos și…ieftin! …teoretic, zic. Da’ când mai dai și peste un parfum moca, ai mireasmă numa’ bună de adulmecat. Ce contează că persistă cât stă cioara-n copac?
– și așa mi-am amintit de ăia care vin sală cu oarece invitații și le sticlesc ochii după telefoanele mobile lăsate la mezat pe biciclete ori la pantofii sport așezați frumos în vestiar până ce proprietarul se îmbăiază, gelează, parfumează… Hocus, pocus, știi povestea!
– oameni ocupați, adică de afaceri, care stau cu lațul de gât oricând, oriunde, că de, ei au afaceri, de când pășesc în sală de nu pot articula două cuvinte de genu’ „bună și seara”, până la mersul pe bandă cu iPhone-u’ în mână… Ce fac, zău că nu știu, că au fost alții mai deștepți care, la construirea sălii au zic „jos semnalu’ din gym!”.
Aaaa, aici mai e varianta cu oameni pe fugă; am rezervare, dar am venit pe ultima sută de metri, că am avut o ședință importantă și și și… Vaaai, da’ ce aglomerat e! Am rămas cu mașina blocată pe stradă! …nu e ca și când n-ai lucra la două străzi distanță și ai avea un loc de parcare la muncă, da’ ți-e greu să-ți miști fundu’ până la sală folosind cele două piciorușe care-l susțin..
– genul Popeye marinaru’ care nu vine dimineața c-ar sta c-o bală-n colțu’ gurii, da’ după amiaza ar sta cu țigara, numa’ că, surpriză, nu-i voie! Așa că-și pune pofta-n cui și dă tura alandala prin sală. Trage nițel din niște sfori, stânga dreapta, se agață ca o maimuță de vreo bară suspendată și uuuuurlă de atâta efort, mai ceva ca o muiere în plină naștere. Și după 2-3 exerciții, se învârte pe călcâie și merge în zona recepției, la pândă, cu două trei broboane de transpirație pe frunte și gâfâind…ca mine, alergată fiind de vreun câine… Câh! …masculi feroce, auzi…
Atât pentru azi, predau legătura zilei de mâine, în caz că-mi mai amintesc și alte tipologii.