A trecut mai bine de un an de la nunta noastră, dar nu am uitat de furnizorii pe care i-am avut și cărora le mulțumim că au avut grijă de noi (partea bună e că nici Andreea nu a fost vreo bridezella, iar Alex a fost împăciuitor, așa că i-am lăsat să își facă treaba).
Va fi un articol lung, dar sper să îți capteze atenția și să le acorzi o șansă în caz că te pregătești de un asemenea eveniment.
Să purcedem.
Local
Vineri, 14 octombrie 2016, la birou.
-Ce vestuță frumoasă ai. E vreo sărbătoare azi?
-Nu, peste un an.
-Te măriți?!
-…da.
Cam așa ne-a ales data nunții pe noi. Noi voiam în luna septembrie, drept urmare ne-am apucat încă de la primele raze de soare ale dimineții de 3 septembrie 2016 să ne căutăm un local. Și toate erau… indisponibile, surpriză! Dar nici nu știam ce căutăm, ce ne dorim de la restaurant. De fapt, voiam doar o sâmbătă din septembrie liberă de contract. Eram fix doi porumbei amețiți, proaspăt evadați din colivie, la primul contact cu… lumea reală.
Primul local pe care l-am vizionat a fost Colonial Club Cernica. Pentru că era aproape de casă, adică mai în sud, oleacă, zonă cunoscută, na, voiam să vedem oferta. Și am fost cumva surprinși neplăcut de prețul meniului care ni s-a părut un pic cam mare pentru ofertă. Însă, luându-ne picioarele în spinare și mergând și la vecini, și în Pipera, și pe Decebal, căutând pe net am văzut că nu era mare diferență. Și singurul avantaj pe care l-am avut, în ciuda prețului mărișor a fost faptul că nu eram constrânși să ne luăm diverse de la colaboratorii lor, ci am ales noi proprii furnizori pentru flori, tort și tot ce ne-a mai trebuit. Bașca, de la șeful de sală, pare-se, am avut baloane de săpun la dansul mirilor. Nu ne rezervasem nicio mașină de fum pentru că altfel am fi plătit inutil cursurile de dans, așa că a fost un gest drăguț din partea lui.
Am avut o discuție foarte relaxantă cu Flori, tipa care se ocupă de organizare, așa cum am scris anterior. Ne-a lăsat să ne plimbăm, să ne băgăm nasul pe acolo, să punem întrebări, nu ne-am simțit deloc agasați, grăbiți. De fapt, ne-am simțit o dată în plus când ne-a prins o nuntă în grădina localului. Și pentru că români suntem, încercam să ne uităm pe geam să vedem cum arată nunta, dar imediat ne-a luat cineva la întrebări. Au avut un punct în plus, că nu erau curioși, ca-n Pipera, de exemplu, unde numai de intimitate nu poate fi vorba. O bilă albă a avut localul de la noi și pentru parc, căci intenționam să facem acolo ședința foto, dar cum popa ne-a încurcat ora… S-a schimbat planul!
Nu ne-am făcut griji pentru paharele mirilor și nașilor, căci le-am avut de la ei. Foarte grele, din cristal, bănuiesc, dar cu model interesant. Nu am avut probleme în ceea ce privește accesul interzis al colaboratorilor noștri (ni s-a ridicat la plasă, la un moment dat, problema asta), nu am avut ospătari în sală care îmbrăcau scaunele în timp ce mirii își făceau intrarea, sala era complet aranjată la ora stabilită. Foarte înțelegători în ceea ce privește meniurile pentru staff, prompți, am avut parte de o echipă bună.
Verighete
Cerințe? Aur albe și simplitate. Știam sigur că nu vreau diamante, diamanțele, Swarovschi etc. În plimbările noastre am dat de un model interesant. Nici rotund, nici pătrat, nici ușor de descris. Dar unul fără de care nu prea aș mai fi plecat de acolo, dacă era mărimea potrivită. Asta în Celinni Feeria.
Evident că nu puteam să îl comandăm din Septembrie 2016, că aveam mai mult de un an până la nuntă și, aș, câte se mai puteau întâmpla! Am tot amânat, am zis că le luăm în preajma Crăciunului, poate-poate, vine Moșul cu o mega reducere, na, visam și eu.
De la a doua vizită, în orice magazin intram, șoc și groază, primeam fel și fel de motive – că nu se mai fabrică, că ei, de fapt, nu mai colaborează cu producătorul, că au mai dau o comandă pentru cineva acum 2 luni și încă nu a venit, că câr, că mâr. Așadar, cu greu am reușit să aflăm numele modelului și producătorul.
Dar odată petrecută minunea, ghici ce!
Am deschis Internetul și am început să caut. Am găsit modelul la un preț, normal, sub cel de la Cellini. Mi-a fost teamă să comand, plus că nu știam mărimea și chiar dacă o aflam, riscam o experiență aproape eșuată, ca în cazul inelului de logodnă. Am continuat să sap după informații și am luat legătura cu producătorul.
Long story short.
Am vorbit cu el, mi-a indicat o pagină unde găseam magazinele din Roma, am căutat repede bilet de avion, cazare, am vorbit cu reprezentantul unui magazin, i-am scris că “veniiiim” și, în cel mult o lună, duși eram! Aterizați în Roma, surzi și transpirați (căci în februarie nu leșini de frig ca la noi, iar eu eram singura turistă cu fular la gât), am dat iama la Fontana di Trevi, să îl găsim pe Gianluca.
Și l-am găsit, dar încă dormea. Ne-am mai plimbat un ceas și ne-am reîntors.
–Hello!
–Hello!
–We sent you an email about some rings… Gianluca?., zice Alex, căci pe el l-am pus purtător de cuvânt.
–Oh, you are Andrea?, îl întreabă blonda.
–Nooo, she is!!, și întinde mâinile disperat înspre mine și flutură din degete, de parcă nu mă cunoștea și credea că am râie.
–Ah, I am Gialuca, râde blondina.
Ne-am uitat unul la altul.
Blonda râde și face semn că “oh, ați înțeles voi, Gianluca e bărbat, dar cu mine ați vorbit pe mail”.
Răsuflăm ușurați și se apucă să ne arate verighetele. De fapt, ne explică că nu le are pe cele originale, ci doar niște copii dintr-un material oarecare, ca originalele vor veni mai târziu, deci dacă ne plimbăm puțin…
Zis și făcut. A durat mai mult alegerea dimensiunii “slim” Versus “fat”. Aș fi optat pentru cea subțire, dar era un pic cam anorexică (dar în timp, de la menaj, spălarea vaselor, se mai reduce și dacă se subțiază prea mult? Știi cum e, detergenții…) și am mers pe mâna lui Alex. Alex care era cam reticent cu plata – nu mai bine achităm când vin? Dacă nu vin?!
Le-am achitat integral (i-am explicat că e abia prima zi în Roma și risc să rămân fără banii pentru ele) și m-am lipit și de niște cercei cu perluțe, așaaa, micuți, drăguți, drept cadou. Că cică italiencele poartă ceva nou. Și ei nu prea aveau ce să îmi dea. Și dacă am scris de la început că nu voiam diamanțele, nu prea-mi pot retrage acum cuvintele. Din păcate.
O lună de zile a durat sa vină verighetele, sigilate ca la carte, cât pe ce să fie pierdute de Poșta românească.
Guest book
Un panou de 50/70 cm, cu frunze de 4-5 cm, că tema era pomul și nu am văzut în veci copaci cu fluturași. Am colaborat cu Art the Wood destul de ok, doar că, la prima întâlnire, de la atelierul lor, Ovidiu a întârziat suficient de mult, dar a avut o motivație acceptabilă – fusese cu soția însărcinată la doctor, iar la final parcă nu mai terminau odată tabloul. Mi se pare că a stat destul de mult la uscat copacul.
La nuntă l-am văzut destul de apreciat. Noi am optat pentru frunze dezlipite pe care invitații să le ia, să le scrie unde vor, și ulterior să le lipească pe orice creangă doresc. Nu am vrut să îngrădim libertatea de decizie a nimănui și nici să fie incomod de scris mesajele direct pe panou. Bașca, deși unii s-ar teme ori s-ar îndoi de simțul estetic al invitaților, că s-ar pierde forma, stați fără de grijă! Al nostru arată ca un copac. Dacă îți dorești inimioare lipite tot în formă de inimă, eh, aici s-ar putea să fie o problemă.
Costum
Băneasa Shopping City, Bigotti. De aici s-a îmbrăcat Alex pentru ambele evenimente, atât cununia civilă, cât și cea religioasă. Datorită unui card de reducere nu am dat, să zic, mai mult de 5.000 lei pe haine, că nu mai știu suma exactă.
Și am luat de la ei sacou cununie civilă, asortat cu pantofii mei, pantaloni cununia civilă, pantofi pentru cununia civilă, batistă asortată cu rochia mea, cămașă albă.
Pentru cununia religioasă am căutat un costum negru, simplu, asortat cu o cămașă albă pentru papion (și încă o cămașă de rezervă), papion negru, batistă albă, curea. Pantofii i-am găsit la Massimo Dutti pentru că la Bigotti nu mai era mărimea lui la modelul negru, simplu, refolosibil, iar ceilalți erau prea împopoțonați.
Buchete
Mădălina Mocanu! Cu ea colaborasem la botezul finului, recomandată de o fotografie cu o lumânare de botez. 😀 Așa că nu a fost chiar foarte dificil să dau de ea și acum, să stabilim o întâlnire și să se apuce de treabă.
Discuția a fost lungă și nu neapărat cu un final. Adică eu nu știam ce să cer și ea nu mă cunoștea suficient. Bașca și prezența lui Alex mă încurca pentru că nu puteam să îi arăt, să îi spun ce ținute am. Dar am rezolvat-o pe WhatsApp.
Până sâmbătă la prima oră când m-a sunat Alex să mă întrebe dacă poate mânca un măr (?!) nu știam cum va arăta buchetul meu de cununie. La biserică optasem pentru trandafiri David Austin (câți vrea ea, numai să nu-mi arate buchetul ca un cocoș cu gâtul golaș), într-un roz pal.
La aranjamentele de masă am zis să fie ceva arămiu, de sezon, care să nu implice costuri enorme. Și am avut crizanteme sau dalii (tind să cred că dalii), plus niște trandafiri și verdeață.Visam la ceva frunze și, din câte am văzut în poze, am avut trandafiri într-un roz ceva mai aprins decât palul buchetului meu, undeva între roz și roșul nașei, așezați într-un cuib. Lumânările au fost medii, nu lungi încât să se sprijine cavalerul și domnișoara de ele, dar nici scurte, să leșine prin biserică din cauza durerii brațului.
Cocardele s-au asortat cu buchetele – David Austin pentru mire și naș (în culorile buchetelor) și trandafirași albi pentru părinți.
Mi s-a părut că am avut cel mai frumos buchet din tot ce văzusem timp de un an zile – simplu, de efect, frumos mirositor. Recunosc, inițial voiam o varză, dar am avut persoanele potrivite care să mă tragă pe pământ. 😀
Din punct de vedere financiar, totul a fost rezonabil, iar plata a fost mai mult decât decentă – inclusiv după eveniment. Iar Mădălina, evident, foarte înțelegătore – s-a adaptat bugetului spunându-ne franc faptul că oamenii lasă aranjamentele pe unul dintre ultimele locuri și, evident, fără buget mare.
Candy bar
Tortul și candy bar-ul au fost comandate de la Divine Sweet. Tortul a fost o machetă, ultimul etaj fiind real pentru a-l putea tăia, nu doar să-l mângăiem cu cuțitul la momentul lui. În farfuriile invitaților s-au regăsit monoporții, că nu aveam ce scoate din tortul propriu-zis.
Pe de altă parte, candy bar-ul a fost o surpriză inclusiv pentru mine. La întâlnirile pe care le-am avut am expus tema, iar Gabriela a venit cu propriile idei și propria viziune asupra sa – ceva ca o poveste, niște lemn. Pinterestul a fost la putere, căci dacă la tort aveam modelul deja și nu a suferit modificări, pentru prăjituri am știut sigur că nu le vreau aliniate pe o față de masă albă, așadar candy bar-ul nostru a fost o poveste. De la arici cu fundițe, la turte dulci cu chipurile noastre amuzante, de la ghinde de ciocolată, la inimioare .
Și din tot ce a fost pe masă, eu am mâncat doar o prăjitură. Și Alex la fel. Cred că pot spune că a fost cea mai controversată investiție, dar care și-a meritat banii cu vârf îndesat, la cât de apreciat și gustos a fost (din spusele invitaților).
Coafură
Bună ziua! Sunt Andreea și vreau să mă coafez la nuntă. Și mă machiez.
Desigur, când și la ce oră?
Cam așa a decurs programarea pentru cea mai importantă zi.
Cu două săptămâni înainte am revenit la ei.
Am și eu o programare. La cine?
La Mimi. Haideți să o cunoașteți.
Și vine Mimi. O tipă tinerică, roșcățică. Schimbăm două vorbe, că mai multe nu aveam la mine. Îmi zice doar să mă uit pe Pinterest, să văd ce îmi place și ne vedem la probă, la un alt salon, cu două zile înainte de nuntă.
Ajunsă acasă am dat olecuță iama în Pinterest, mi-am salvat eu ceva, iar odată prezentată joi, și-a făcut o idee și și-a dat seama că vreau ceva simplu. Un coc jos, având în vedere accesoriile mele de păr (niște agrafe tematice) și un voal extrem de lung.
La machiat a fost și mai simplu – Te-ai gândit la o culoare anume?, mă întreabă tipa. Pe mine, cea cu ochii-n unghiile roz, că îi aranja Mimi cocul.
Da, zic. Ceva roz?, îi răspund deloc surprinzător.
După ceva timp, după ce mă mai studiază pe după ușă, îmi zice ceva de mov, accept. Ce poate fi mai rău?
Cu coafura am terminat rapid, chiar mai repede decât ne așteptam, dar la machiaj am întârziat pentru simplul fapt că îmi lăcrimau ochii crunt. De fapt, doar unul. Încercam să nu plâng, să nu stric ce făcuse tipa până atunci, dar lacrima-mi stătea pe retină ca la ea acasă, vorba aia. Singura variantă era era să mă frec la ochi, dar nu tocmai drăguță, căci aș fi stricat toată munca depusă și întârziam și mai mult. Cu o lacrimă în ochi, așa mi-a fost nunta. Nici cu ochelari pe nas, dar cu ochi înlăcrimați, am avut o vedere încețoșată teribil.
Sandale
Rochia o știam de câteva luni. După încălțăminte răscolisem internetul, dar nimic nu mă impresiona. Adică mă impresiona, dar nu voiam nimic stiletto, nimic de 10-11 cm. Așa că în februarie, când am fost la Roma după verighete, am căutat, surpriză, încălțăminte pentru mireasă!
Așa tare ce m-am supărat pe italieni… Îi știam producători de încălțăminte faină, dar așa urâțenii ce aveau. Și nici ceva de toamnă nu aveau. Era totuși iarnă, e adevărat că în magazine aveau colecțiile de vară, dar… dezamăgitoare experiența.
Și cât am colindat pe acolo tot felul de străduțe, de magazine, am găsit o pereche de sandale aurii, înalte și casual de la Max Mara. Aveam și un dres roz pe mine, la probă eram superbă și tare nepotcovită arătam când mergeam. Așa că nu m-a lăsat corasonul să las 200 + eur pe acea pereche. Ne-am mai plimbat și, cu o oră înainte de închiderea magazinului, am intrat în alt magazin. Am găsit o pereche de sandale (da, nunta a fost toamna) bej, cu toc gros și mic, mov, lila. M-am zgârcit eu la primele, dar am găsit comoditatea la a doua pereche și am scos și mai mulți euro din portofel. Tot la Max Mara.
Opis, place card, numere de masă, meniuri
Toate cele trei lucruri esențiale au fost realizate pe Lady Cozac. Culoarea a pornit de la invitație și am păstrat-o pe parcursul nunții ca detaliu – roz pal.
Foarte cooperanți, operativi, de altfel mai colaborasem cu ei pentru anunțul logodnei noastre. Rapizi, ieftini, prietenoși, înțelegători. Mulțumim, Alexandra! Mulțumim echipei!
Tema noastră a fost copacul, așa că nu ne-a fost deloc greu să alegem să continuăm cu el pe meniuri (designul a fost gândit de mine, pus în practică de alții), pe opis (care a fost un copac – baza a fost prezidiul, iar crengile au fost reprezentate de mese, oarecum. În lateral am avut mesele aranjate ca în sală, pentru o regăsire facilă). Singura problemă la care nu m-am gândit, dar tot ca mine aș fi făcut, a fost culoarea. La intrare era o lumină difuză, înspre deloc, așa că unii invitați au folosit lanterna telefonului pentru a-și vedea numele.
Pentru numerele de masă am ales niște nume de copaci, pentru a fi tema unitară. Recunosc, a fost un pic cam greu să găsesc atâtea nume de foioase, dar pentru că mamei i-a surâs chiparosul, am lăsat un singur conifer.
Muzică
Am stat și m-am gândit pe cine am văzut live și cine ar da bine la nuntă. Mă uitam pe YouTube și i-am văzut pe cei de la Select care păreau cumva interactivi, cu show, tot tacâmul, dar cumva, nu știu de ce, nu erau disponibili. Le-am scris celor de la Trupa Vis, nu erau disponibili pe data care credeam că ne vom căsători (între timp s-a schimbat și data, dar nu am revenit la ei).
I-am întrebat și pe cei de la Alesis (pentru aceeași dată eronată) și erau disponibili. Când am decis localul, am revenit la ei și erau liberi pe data noastră, ne-am întâlnit, am bătut palma și aia a fost. Am discutat despre programul lor, ce am vrea să ne cânte, ce melodii preferate avem și ne-au cântat, bașca ne-au chemat la dans. Eu, la nuntă, când eram cu furculița la 00,15 mm de gură, aud în boxe o dedicație pentru miresică și pac, ritmul trandafirului de la firidă. Ce să facă miresica? Să iasă la dans. Și n-a fost singurul moment de genul.
I-am apreciat maxim când, la ultima întâlnire, la care au participat și părinții mei n-au scos o vorbă despre dansul nostru și au lăsat impresia că este integrat în programul lor. Mare atenție – sunt foarte activi pe Facebook. Eu le scrisesem cu câteva ore înainte (deloc multe) că dansul nostru e o surpriză și îi rugăm să nu ne divulge secretul (l-am ținut noi suficient).
Dansul mirilor
Noi ne-am căsătorit toamna. Încă din primăvară l-am luat pe Alex de braț și am mers împreună la dans el să își coreleze mâinile și picioarele, mai ales, la o horă, respectiv sârbă, iar eu să mă dezmorțesc.
Am tot horit noi vreo lună de zile, apoi am dat-o pe salsa și tango, am luat o pauză și apoi am continuat cu un…dans mai special, căci nu aș putea spune vals. Pentru că noi am ales o melodie fără versuri, care aparține lui Gheorghe Zamfir, și destul de liniară, aveam nevoie de niște artificii, ca să nu ne bălăngănim de pe-un picior pe altul și să ne învârtim 3 minute în mijlocul sălii, de parcă am fi niște balerini cu rotiță.
Florin și Noemi, de la Joie de vivre, căci ei au fost singurii care ne-au suportat vreo 2 luni de zile, au o răbdare de fier. Alex își dă cu stângul în dreptul, eu nu mă lăsam deloc, dar deloc!, condusă. Ceea ce e cam nasol pentru că bărbatul trebuie să conducă dansul, nu femeia. Iar dacă femeia se numește Andreea și orice pas greșit se vede pe fața ei de parcă ar fi lovit-o vreun tren japonez… să nu mai comentăm.
Pentru că da, la dans Andreea era foarte expresivă, în sensul că orice pas uitat, greșit, orice lucru pe care Alex nu îl făcea cum trebuia, se lăsa cu botic, ochi dați peste cap, pufnituri și așa mai departe.
Melodia pentru #moldovanii
Așa cum scriam anterior, am ales o melodie fără versuri pentru că e clasică, versurile acum te reprezintă, acum nu te mai reprezintă. Și nicio melodie nu cred că reprezintă pe cineva 100%.
Problema a fost că nu aveam la nuntă DJ și nici nu aș fi vrut ca cineva să o facă pe DJ-ul, așa că mi-a venit o idee genială – cum ar fi să ne cânte cineva live? Partea bună e că fiind o melodie fără versuri, nu ne-ar fi spart nimeni timpanele. Așa că cea mai la îndemână soluție a fost să apelăm la formație, să ne recomande pe cineva. Și așa am ajuns la Ruxandra Miu, o tânără naistă și profesoară la Liceul Dinu Lipatti. E drept, ne-am corelat cam greu până am ajuns să primim varianta live a melodiei (de care aveam nevoie la dans), dar s-a rezolvat în timp util.
Și uite cum viitorii miri #moldovanii au ajuns să facă repetiție la etajul 2 al Liceului Dinu Lipatti, cu vreo două zile înainte de nuntă. Repetiție la care Andreea a fost praf. Transpirată și agitată și uitucă. Nu ne ieseau pașii neam! Dar… a fost o experiență, nu pot să neg. De mare ajutor ne-a fost, însă, repetiția de vinerea dinaintea nunții, de la local. Iar la local, cu modestia de rigoare, ne-a ieșit… cam perfect! 😀
Foto-video
La foto-video mi s-a părut că ni s-a dat de furcă. Nu știam ce alegere să facem, iar simplul fapt că aveam câteva noțiuni despre cum trebuie să fie încadrate pozele, făcea alegerea și mai dificilă. Inițial, la târgul de mirese, discutasem cu o echipă care, până ne-am scărpinat noi, s-a ocupat în data stabilită de noi pentru nuntă.
Așa că am dat din coate să ajungem la Ionuț Zărescu & team. Pe Ionuț îl știam oarecum, dar pe ceilalți nicicum. Așa că tot în ziua nunții am făcut cunoștință, iar pozele, iartă-mi modestia, sunt superbe. Motiv pentru care am decis să le ținem pentru noi și pentru musafirii curioși.
A durat destul de mult, într-adevăr, până am primit filmarea, dar, spre surprinderea tuturor, petrecerea am văzut-o de câteva ori și continuăm să o facem.
Bomboane cununia civilă și biserică
Aici, inițial, am vrut niște bomboane împachetate, cununia civilă fiind dimineața, nu toată lumea agreează să mănânce dulce pe burta goală, vorba aia. Și ne gândeam să mergem la Bucuria, să ne facem plinul.
Apoi, ca printr-o minune, mi-au ajuns în fața lentilelor o cutie de un altfel de bomboane, armeniene. Pentru că nu puteam ajunge la sursă, am zis să fac o afacere, să le iau de pe net, de la un furnizor român, un pic mai ieftin decât magazinul de unde fuseseră primele cumpărate.
Am comandat 7 cutii de două tipuri (clasice cu miere și cu miere și cacao) și am rămas cu… zero. Au fost rase în câteva ore. Comandate duminică și primite marți. Sâmbătă fiind nunta. S-au mișcat foarte repede cei de la Marlenka România. 🙂