BUDAPESTA

După doi ani de pauză în care am auzit Hello doar în filme, iar avioane am văzut doar pe cer sau prin gardul aeroportului Băneasa, exceptând pozele de pe Google, of course, am decis să luăm taurul de coarne și să purcedem înspre o destinație străină în care să ne mai exersăm engleza și cunoștințele matematice de convertire a monezilor. Căci vorbim despre forint; 0,013 lei la momentul respectiv. 

Planurile nu le-am făcut cu mult timp înainte căci în pandemie mai voiam noi să fim zmei și să zburăm câteva țări mai acana, dar anulările de tot felul ne-au lăsat cu buza umflată… acasă.

București – Timișoara a fost primul drum parcurs într-o zi de joi, cu opriri la Castelul Corvinilor și la Muzeul Trenulețelor Valentin Banciu.

Nu mai punem la socoteală și ambuteiajul de pe Dealul Negru cauzat de lucrări, cum altfel? Cred că cel puțin o oră am moțăit la coadă…

Prima seară am petrecut-o la Friends Residence, într-un loft foarte simpatic, cu acces la sala de sport, dar fără mic dejun. Cel puțin așa am optat noi, în ceea ce privește hrana, căci intenționam să pornim înspre Budapesta dimineața, la prima oră.

Între timp s-a făcut ora 10.00 și noi orbecăiam prin zona căminelor studențești în căutare de Tucano Coffee…

Pont! Deși noi am cinat în buricul târgului și n-am spune că mâncarea n-a fost bună, parcă ne-a încântat mai mult zona căminelor și tare rău ne-a părut că nu am mers acolo să cinăm căci ne-am fi integrat în peisaj din punct de vedere fizic. Ce să faci, ne mai alintăm și noi.

Despre Timișoara, în schimb, n-avem prea multe de scris. La prima vedere și interacțiune nu ne-a plăcut. Gusturile nu se discută, dar…

Ieșirea din România am făcut-o pe la Nădlac 2, cred că 5 minute ne-a luat.

Vigneta o cumpărasem din București, de la benzinăria Mol, așadar drumul ne-a fost lin înspre Budapesta. 

Pont! Vignieta se poate achiziționa de la anumite benzinării Mol, fără a mai sta cu sufletul la gură la ieșirea din țară – de unde, cum, cât, care, cât e?

Drumul Timișoara-Nădlac e atât de prost, încât am ajuns la concluzia că e așa cât să nu-ți pară rău că emigrezi sau că îți cheltuiești economiile în țări străine.

După ieșirea din vamă am condus undeva la 220 km pe care i-am parcurs în aproximativ 1,5 ore. Pentru că există autostradă și am evitat multe sensuri giratorii din Szeged.

Cazarea în Budapesta am ales-o la Hotel Vision. Din căutările lui Alex, a fost mai rentabil să luăm o cazare scumpă cu parcare inclusă, versus o cazare ieftină și parcare contra cost pe străduțele orașului. De altfel, cred că este cam singurul hotel cu parcare proprie, bașca și subterană. Pe scurt, a fost o alegere care ne-a mulțumit pe deplin, atât din punct de vedere al serviciilor (micul dejun continental a fost inclus, iar restaurantul deschis ulterior a la carte), cât și din punct de vedere al poziționării vizavi de obiectivele turistice. Singura dată când am scos mașina din parcare a fost când am mers la Premier Outlet. 

Reluăm – deși întotdeauna plecăm de acasă cu un itinerariu, niciodată nu reușim să bifăm tot ce ne planificăm. Însă, ca de multe ori, și acum am reușit să ne învârtim în zona hotelului și am bifat întâmplător ceea ce ne interesa. De exemplu – Podul Elisabeta la 200 m distanță, Hala Comercială Mare la 700 m, Băile Gellert la 1 km distanță parcurs inclusiv pe Podul Libertății, Băile Rudas la 800 m, iar faimoasa Vaci Utca trecea prin spatele hotelului.

Acum să le luăm punctual. Prima zi în care făcut cunoștință cu Budapesta a fost vineri în jurul orei 13.15. Așadar, am avut la dispoziție o după-amiază pentru a lua pulsul orașului, să vedem cum ne orientăm în restul vacanței.

Previzibil pentru mine, dar total neinteresant pentru alții, prima oprire a fost pe Vaci Utca. Eram în căutarea unui cablu de telefon; posesorii de fructe știu cum stă treaba cu alimentarea deficitară a telefoanelor, căci cablurile par a fi de unică folosință și, de ceva timp, contra cost, dar și ce cost… Deci, Flying Tiger, păzea, că venim. Dacă livra în România, nu făceam un scop din asta, din călătoria asta. 

Și dacă tot am ajuns în zona feșionistică a orașului, am pășit în, cred, cel mai mare magazin H&M pe care l-am văzut în viața mea. Scara rulantă semăna cu scările rulante din Lisabona, aproape kilometrică. EXTREM de vast, extrem de colorat, locația nu părea, neapărat, o clădire care să adăpostească un magazin mass-market – clădire veche, reabilitată, înaltă, curată. M-a impresionat. Am plecat cu mâna goală, dar m-a impresionat efectiv locația. Wow!

Următoarea oprire a fost, întorcându-ne la hotel să facem check-in-ul căci am ajuns prea devreme și nu era camera gata, în zona acestuia, la Hala Comercială Mare. Un fel de Hala Obor, dar de 1000 de ori mai curată, igienizată. Parterul era destinat hranei – galantare pline ochi cu carne, cârnățuri, condimente, lactate, vinuri, mezeluri etc. Mai mare dragul să le privești. Fără urlete, fără comercianți scobindu-se în diverse locuri private.

La etaj se schimba specificul – haine, accesorii, mâncare tradițională.

Înapoi la hotel, ne-am luat camera în primire – etajul 3, ultima cameră. 4* fără doar și poate, niciuna căzătoare. 

Ne-am dat un refresh, ne-am schimbat țoalele și am pornit la pas, tot pe Vaci Utca înainte, nici la stânga, nici la dreapta, până am ajuns la Budapest Eye, mai pe ungurește Ferris Wheel of Budapest, care se găsește în Parcul Elisabeta.

În perioada respectivă am nimerit foarte multe concerte în părculețele lor – unul dintre ele și aici. Multe detalii n-am ști să vă dăm, dar am ascultat și noi un fel de Ozosep băgând la ghiozdan niște legume cu carne.

Ah, de fapt, uite aici – era vorba despre Belvarosi Fesztival. 

După ce ne-am făcut plinul am decis să ne pierdem, din nou, pe străduțe, și am ajuns într-o zonă cu magazine care comercializau produse din porțelan. Ne-am adaptat cât de cât ușor cu forinții și începeam să estimăm suma în lei, când venea vorba de zeci de mii de forinți, dar când am văzut în vitrină produse care costau milioane de forinți… Ei, asta chiar ne-a dat cu virgulă.

Am continuat periplul prin oraș cu o altă piațetă și, ce să vezi, un alt concert! Om lângă om, aglomerație mare, monșer, dar nu era o forfotă de nedescris cum se întâmplă în cazul vreunul bâlci de la noi, curățenie, tarabe cu mâncare, toalete ecologice numeroase și cu acces facil. Relaxare într-o seară de vineri. Nu țipa nimeni că n-ai voie a șade pe iarbă și nici nu se alinta nimeni cu apelative de tipul bă, fă, mă. De regulă, când le folosești urli și, na, fiind în Ungaria, vorbești ungurește, iar noi n-am fi înțeles, dar mimica nu a trădat pe nimeni.

Și uite-așa, cum pas cu pas, am ajuns la clădirea Parlamentului, foarte frumos luminată. O operă, într-un cuvânt. Date tehnice, istorice, nu vă oferim căci Google e la un click distanță.

Și așa am încheiat, în glorie, prima zi în Budapesta, cu 2,2 km parcurși dintr-un foc înainte de culcare.

A doua zi am decis să trecem Dunărea și să mergem înspre Bastionul Pescarilor. Teoretic, aveam de mers doar 2,4 km. Practic, cred că am mers vreo 5 km, dacă punem la socoteală și diferențele de altitudine urcate, coborâte, urcate, urcate… 

Am trecut Podul Elisabeta și, dacă am văzut un mic furnicar de persoane la Dealul Gellert, hai și noi! Și am urcat, și-am urcat, și-am ajuns la Statuia Sf. Gellert, am continuat pe potecă, am ajuns într-o zonă rezidențială, iar Bastionul părea din ce în ce mai departe. Fir-ar să fie… De urcat la Bastion, tot trebuia să urcăm, așadar dacă tot am ajuns în vârf, n-am vrut în ruptul capului să coborâm, ne-am încăpățânat să rămânem la înălțime, chiar dacă asta a însemnat să ocolim.

Am dat și peste statuia Prințului Buda cu Prințesa Pesta care tronează deasupra orașului. 

Cu chiu și vai am ajuns la Bastionul Pescarilor, alt furnicar de persoane. O priveliște minunată asupra Pestei, dinspre Buda. Multe persoane care se îngrămădeau să reușească să surprindă orașul într-o maniera instagramabilă, chiar și cu ele în peisaj. Printre ei, și noi, cum altfel.

Am continuat la pas în cartierul Bastionului, ne-am pierdut și de data aceasta pe străduțe, am admirat o nuntă la Biserica Matyas, am stat la o coadă imensă la Starbucks.

Am admirat, din nou, Funicularul pe care nu l-am luat – la coborâre e ușor că o luăm de-a dura, la deal e mai greu și cum partea asta am trecut-o cu brio, am coborât tot perpedes. 

La poalele Bastionului am decis să o luăm în sus pe promenada Dunării, întrucât Podul cu Lanțuri era închis pentru lucrări de reabilitare, așa că, numai bine, am zis să căutăm un magazin Lidl să vedem cu ce produse locale ne poate încânta (și, Slavă Domnului, sunt suficiente!). Iar cum magazinul părea destul de departe, de ce să nu închiriem o bicicletă? Am găsit câteva bucăți, am urmat instrucțiunile, dar am avut un blocaj undeva în aplicație, astfel că n-am reușit să punem mâna pe bicicletă să pedalăm. Curat ghinion. Sau poate nu. 

Odată trecuți de Lidl am orbecăit, din nou, pe fel și fel de străduțe străbătute de tramvaie galbene și mai puțin de oameni perpedes, până am dat nas în nas cu Podul Margareta. Din cunoștințele noastre, era ultimul pod faimos din rândul celor 9 și, astfel, ultimul pe care îl puteam străbate pentru a trece în Pesta. Însă, la jumătatea podului am decis să mergem cu turma și am ajuns pe Insula Margareta. O altă zonă de relaxare, extrem de bine întreținută, o zonă destinată sportivilor și amatorilor, deopotrivă. 

După ce am decartat 2 euro la o toaletă publică, muuult mai curată și dotată decât toaletele noastre care aparțin unor localuri, de exemplu (exclus cele publice românești), am ales o mașinuță electrică cu care să dăm un ocol parcului, ocazie cu care ne-am mai tras sufletul după atâta mers. Șoferi amândoi, am făcut cu schimbul. Foarte simpatică experiența, poate puțin cam scurtă, de aceea trebuie să îți drămuiești bine timpul pentru că după expirarea celor 30 de minute, mașinuța… se oprește. Am întrebat ce se întâmplă în acest caz, dacă va trebui să o împingem, dar răspunsul a fost… ambiguu, să zicem, gen ar trebui să avem grijă să nu depășim perioada pentru care am plătit. 

Ulterior am mai făcut câțiva pași prin parc, ne-am odihnit pe un șezlong, la umbra unor copaci înalți, Alex s-a făcut fotograf pentru o gașcă.

Am vrut să îngurgităm ceva, dar localul ales era închis pentru o petrecere privată, așa că am pornit în căutarea km 0 al Vaci Utca să ne retragem negreșit spre cazare. 

A treia zi, fiindcă a fost o zi ploioasă, am început-o la Premier Outlet, un fel de Parndorf la o scară muuult mai mică.

A patra zi ne-am destinat-o relaxării. Deși Băile Rudas păreau foarte aproape de noi, fiind o zi de luni, am citit diverse recenzii cum că ar fi o zi destinată îmbăierii persoanelor de sex masculin… Alex tot insista pentru a merge la Băile Gellert, cele mai vechi din oraș, cele mai frumoase, cele mai, cele mai, așa că am cedat, astfel că am purces spre ele. Ne-am luat un arsenal format din prosop, papuci, costum de baie etc., am plătit cei 5900 de forinți per persoană, ne-am primit brățările și am plecat spre băi. Da, prosoapele și papucii sunt accesoriile obligatorii, astfel că dacă nu mergi cu ele la purtător, vei fi obligat să ți le procuri de la magazinul specializat de la intrare. Cam la suprapreț. Și, surpriză!, te și controlează cineva în bagaj, în drum spre vestiare, să vadă dacă ai echipamentul necesar. Ah, era să uit ce e mai important – casca de duș pentru cei care vor să se îmbăieze în piscina centrală. Nu te îngrijora, e permisă și casca de duș de la hotel. 

Am apreciat cele multe piscine cu apa la temperaturi variate de până la 40 de grade.

Existau multe separeuri pentru masaje, dușuri, piscine interioare-exterioare, mulți angajați, însă ceea ce mi-a pus părul pe moațe un pic a fost căutarea unei toalete pentru femei. De nu m-am învârtit printre piscine și vestiare încât numai de bărbați dădeam.

Dar, într-un final… Ah, am uitat de zona de relaxare de la etaj, amplasată deasupra piscinei principale care, de piscină zic, era supravegheată non stop de un salvamar cu fluierul la purtător.

Însă, de reținut este că Băile Gellert e o destinație instagramabilă, dar nu neapărat de 4 stele. Mobilierul este învechi, dar îngrijit. Locația, de fapt, are un iz de monument istoric bine îngrijit; luxul de pe vremuri. 

Trei ore am petrecut dintr-o piscină într-alta, iar după-amiaza ne-a prins la Muzeul de Ciocolată, adică Szamos Csokolade Muzeum, unde intrarea costă 800 forinți.

Părea destul de anost la început, cu exemple de ustensile în care se pregătea cacaua, forme pentru bomboanele de ciocolată și, în principiu, istoria acestui dulce și modalitatea prin care se face ciocolata albă/neagră.

Expusă este și o statuie din marțipan care întruchipează o doamnă dulce de 78 kg.

În capătul muzeului care este, de fapt, etajul unei cafenele, există o tejghea instagramabilă, cum altfel?, pentru amatorii de fotografii speciale. Iată!

Până acum nu am discutat despre mâncare pentru că… n-am mâncat prea mult, ne-am bazat pe micul dejun sățios și alte ronțăieli.

O cină tot aveam, însă nimic notabil până am ajuns cu papilele gustative la Tom George Osteria amplasată în zona Bazilicii Sf. Ștefan pe ale cărei trepte am șezut și noi odinioară. Așadar, nu știm cine e acest Tom George, dar gătește bine. N-am avut bucate alese, dar ne-am acrit c-o limonadă de ne-a strepezit papilele gustative. Deci, recomandăm! 

Evident, am mâncat și un papricaș de pui care mie, cel putin, mi-a fost sub așteptări. Nu mă gândeam că aș putea primi o pulpă și nu un piept de pui, dar fie. Acest local ne era foarte apropiat de cazare, e poziționat tot pe Vaci Utca, iar prețurile le regăsiți mai jos. Sunt aferente lunii mai 2022, dar ca idee…

Și uite cum ajunși la finalul ultimei zi petrecute în Budapesta nu aveam cum să ratăm o plimbare cu bărcuța pe fluviu, iată-ne fără rezervare, în căutarea unei bărcuțe disponibile. Am ales până am cules, nu voiam să cinăm pe barcă, să dansăm, ci doar să admirăm peisajul. Primii furnizori nu aveau disponibil pachetul simplu. Am fost dezamăgiți și supărați căci era destul de târziu și riscam să nu bifăm acest obiectiv turistic.

Câțiva zeci de metri distanță de Podul Elisabeta, am dat peste cine trebuia și chiar am ajuns la țanc! La 2 minute după ce am făcut plata a început îmbarcarea. Circa o oră am petrecut legănându-ne pe Dunăre, cu istoria orașului povestită în urechi, în limba română. Și aici intervine țâfnoșenia din mine și se întreabă – cine e personajul care a recitat toate acele pasaje și cine l-a ales. Căci la dicție stătea prost spre foarte prost. La intonație, de asemenea. De multe ori m-a pierdut pe drum și n-am înțeles ce, cine, cum, când. Asta a fost o experiență nasoală. Revenind la partea frumoasă, am fost serviți cu un pahar de băutură la alegere – atât alcoolic, cât și nonalcoolic, după preferințe. Și am admirat, la ceas de seară, toate clădirile importante din Buda și Pesta. Nu am avut palpitații, ne-am simțit în siguranță, nu era vreo ambarcațiune de-o seamă cu noi sau, dacă era, se ținea foarte bine. Foarte lină plimbarea, foarte bine manevrată ambarcațiunea la întoarceri. 

Gata și ultima noapte în Budapesta, petrecută mult mai energic decât anterioare, așa ni s-a părut. Și, bineînțeles, nu ne-am putut abține și, înainte de plecare, am mai dat o tură la Premier Outlet. Apoi, circa 900 de km am demarat înspre casă în aproximativ 10 ore.

Pe scurt, ce am apreciat în Budapesta – aș zice clima, însă diferențele față de București nu erau considerabile, deci probabil clima nu diferă cu mult, dar ținând cont de cât de vastă este Dunărea… Bate vântul mai des la ei. Orașul este extrem de curat și de aerisit, clădirile sunt bine întreținute, nu-ți cade niciun ornament în cap și nici balcoanele nu dau semne de desprindere. Oamenii foarte liniștiți, nu am simțit agitația specifică nouă atunci când avem vreun eveniment în oraș și aici compar cu concertele găzduite în părculețele lor. Și, ceea ce este cel mai important, e existența Dunării și faptul că exploatează fluviul. Avem și noi Dâmbovița, dar cu ce folos?