Unde pun verighetele pentru biserică?
Eu am ales să le las în cutiuța în care ne-au fost livrate. O cutiuță albă, special concepută pentru inele, erau prinse cu două şnururi, iar în interior scria “lui” şi “lei”, pe italiană, aşa. Oricum ideea de pernuță nu îmi era pe plac, e desuetă, şi n-am mai vrut să aruncăm alți bani (i-am redirecționat la aranjamentele florale, circa 100 lei). Şi apoi, să ştii că slujba religioasă nu e deloc ca-n telenovele, nu vine niciun pui de om să aducă inelele la altar, călcând pe petale de flori… Totul se desfășoară cam pe repede înainte, preotul vrea să aibă acces facil la verighete, nu să stea să le desnoadă și să se umple de nervi că au fost strânse prea tare și nu reușește să le desfacă rapid…
Mie mi s-a părut că prea mi le-a aruncat pe deget, dinainte să mă dezmeticesc că sunt în fața altarului.
Cutiuța de verighete e acelaşi drac ca pernuța, deci nu. Oricum ar trebui să fie mică, mică, să nu se bălăngăne în interior, iar dacă e pictată cu ceva specific evenimentului, nu mi-ar plăcea să o am în casă fo’ evăr end evăr. Puii mei, gata, s-a terminat, mă uit la poze și aia e. Mai pun, vorba aia, caseta, să văd cum îmi atârna trena.
Din ce beau şampania?
Oh, disperarea maximă cu paharele pictate. Am căutat şi eu, dar nu mi-a plăcut nimic atât de mult încât să nu pot renunța la ideea respectivă şi nici nu se potrivea nimic cu tema. Singura opțiune pe care o aveam era un model de pahare înfăşurat cu nişte iederă sau ceva, verdeață, eventual şi nişte flori. Dar era cam rustic, şi eu prințesă, aşa că… nu.
Mi se par uşor penibile paharele îmbrăcate în tul, dantelă, perluțe. Puii mei, eu, mireasă, beau tot dintr-o mireasă? E un pic cam ciudat. Noi, după ce am renunțat la idee, nu am luat nici pahare de plastic, ci am rămas cu cele de la restaurant, de cristal (deci grele), lucrate în material, diferite de cele ale invitaților care erau simple, şi uşor diferite de cele ale naşilor. Na, cumva trebuie să ne diferențiem. Nu am leşinat, nu mi-au ieşit niciun fel de bube, nu am sughițat, nu mi-a tremurat mâna, n-am pățit nimic că n-am avut pahare personalizate, gravate, în niciun fel.
Pe ce îmi atârn rochia pentru poze?
Nu știu cum sunt alții, dar eu am primit, odată cu rochia, și umerașul branduit. Unul negru, gen catifea, pe care scria numele brandului. Și nu m-a deranjat deloc. Chiar dacă apare într-o poză cu rochia, măcar sunt sigură că nu am să uit vreodată cum se numește magazinul din care mi-am luat ținuta. Bine, nu o să uit oricum, niciodată, la câți bani am lăsat acolo. :))
Am văzut că se poartă umerașele personalizate cu numele, data sau cu “mire” “mireasă”, de parcă nu știi că mireasa se îmbracă cu rochie și mirele cu costum, în condițiile în care căsătoriile gay nu sunt legalizate în România. Și, în cel mai rău caz, aș apela la un umeraș simplu, din lemn. Se găsesc și în Jumbo, și-n Ikea.
Unde îmi pun banii?
Ei, aici poveste. Am găsit, la un moment dat, o căsuță foarte drăguță de dar. Era, pur şi simplu, o căsuță în miniatură, comercializată de Lady Cozac. Foarte, foarte drăguță, dar foarte, foarte scumpă. Foarte.
Am încercat, ca orice român, să vorbesc cu alți tâmplari, să îmi facă o căsuță de lemn pe care ulterior să o folosesc drept pușculiță. Îi vedeam deja și locul în casă, era aranjată. Nu și banii în portofelul meu, am sperat la o reducere, dar timp de un an de zile nu am obținut nimic, așa că am renunțat la ea. Și nici timp și chef nu am mai avut să caut alta, plus că știam că cei de la restaurant asigură căsuța de dar, și am rămas la ea. Mi-era teamă, adevăr grăiesc, să nu am vreo căsuță de-aia de carton, cu puțin satin aranjată, ooo…oroare!
În ziua nunții, toată lumea care pleca de la eveniment venea la noi, ne înmâna plicurile și noi le puneam, ulterior, în cufărul de pe prezidiu. Noi, da?, că pe oameni nu îi interesează așa mult în ce anume își lasă economiile anuale…
Să îmi arunc buchetul…meu?!
Există o tendință acută de a realiza sau cumpăra un buchet mai mic, artificial, eventual din flori de hârtie, pentru a fi aruncat la sfârșitul nunții. Pentru că majoritatea mireselor vor să își păstreze buchetul original, le e frică de faptul că se poate dezmembra în drum spre viitoarea mireasă și tot așa.
Am participat și eu odată la aruncarea buchetului (nunta noastră era certă, mai aveam de așteptat doar vreo 2 luni până să îmi iau și eu o rochie lungă, albă, cu trenă), am prins buchetul și, în ciuda rugăminților la adresa miresei de a-l păstra, a refuzat categoric. L-am păstrat o perioadă de câteva săptămâni, în speranța că se răzgândește, dar nu am avut sorți de izbândă. Și l-am aruncat. Na, florile se mai și ofilesc câteodată. La rândul meu, însă, NU am aruncat buchetul, ci l-am dăruit pentru poze și apoi mi l-am recuperat.
De ce zic că nu îmi place treaba asta cu buchetul cu florile de hârtie? Ok, e o afacere, dar nu mi-ar plăcea deloooc să am în casă așa ceva. Parcă moda cu florile artificiale dispăruse, acum ce facem? Readucem kitsch-ul acasă? E buchetul miresei, să și-l țină. Se face transferul doar pentru poze/filmare/rude, dar pe la spate îl înapoiază purtătoarei, că e accesoriul ei!
Voalul rămâne la mine sau la domnișoara care prinde buchetul?
Îți dai seama că dacă nu sunt de acord cu buchetul, nici atât nu agreez voalul care să rămână la altcineva. Sunt unele domnișoare care îți pun o mască de entuziasm pe față la cererea iubitului actual/părinților/mătușilor/surorilor etc. Știi tu, rudele alea care îți trag de fălculețe și te fac să arăți precum un Shar pei după ce îți dau drumul. Și atunci, pentru ele, nu ar fi o mândrie să rămână cu voalul agățat în păr, mai ales dacă nu au de gând să se mărite vreodată. Iar ideea asta circulă frecvent printre adolescente și nu numai.
Pe de altă parte, sunt multe mirese care, după nuntă, își vând rochia. Și eu un pic mai greuț să o vinzi fără voal, doar dacă acea cumpărătoare intenționează să poarte o voaletă sau altceva.
Și apoi, este foarte greu să găsești un voal care să se potrivească cu dantela rochiei, cu lungimea ta și a trenei. Crede-mă pe cuvânt, te rog. Eu am refuzat să dau 2.000 lei pe voalul probat întâia oară cu rochia, dar în săptămâna de dinaintea nunții, când intrasem în panică, nu am dat mai puțin pe el. Plus că nicio dantelă văzută nu se potrivea cu ce aveam eu nevoie. Pentru că, ideal ar fi să nu fii, vorba aia, la din spate păpușă, din față mătușă.
Cine cumpără rochiile domnișoarelor de onoare?
Să o luăm logic. Mireasa se mărită, ea alege tema nunții, culoarea predominantă și prietenele care îi devin ajutoare în ziua cu pricina. Totodată, ea are pretenția ca toți cei din jurul ei să fie scoși din cutie și, în cazul domnișoarelor, să nu fie nicio diferență între ele, niciuna să nu fie mai cu moț. Drept urmare, alege rochii identice.
În primul rând, nu orice model avantajează siluete diferite. Rochiile versatile (nu le-am pipăit, dar pot să bănuiesc) că sunt făcute din lycra, parcă, un material care îți cam scoate toate defectele în evidență – adică se vede celulita prin el și nu se aranjează neam frumos pe corp, asta dacă nu ești un manechin d-ăla de lemn.
În al doilea rând, culorile pale, zic eu, nu avantajează orice ten. Bine, se aplică și pentru culorile închise, dar cum majoritatea rochiilor sunt roz pal, îmi permit să zic asta.
Trei la mână, vrei să fiu trasă la indigo cu verișoara ta? Plătește. Niciunei fete nu cred că i-ar plăcea să dea banii pe o rochie pe care o poartă o singură dată și o mai are câteva alte persoane… La aceeași nuntă, mai ales.
Am mai văzut tendința de a achita mireasa materialul și domnișoara mâna de lucru a croitoresei. Pentru mireasă e convenabil, ia cel mai ieftin material (eventual primește și discount dacă ia mai mult, mai ales că mai nou vorbim de 10 domnișoare de onoare), dar fetele s-ar putea să plătească individual creația. Nu văd o situație de tipul win-win.
Ok, rochia rămâne domnișoarei de onoare, dar se vede că e ACEA rochie versatilă, se vede că e ACELAȘI model purtat și răspurtat și îl vezi atât de des încât ți se acrește de el. Nu aș zice neapărat să nu porți o rochie de măcar două ori, dar rochia de domnișoară de onoare se demodează. Parcă țipă că ai fost domnișoară. Și nu mai ești, dar te agăți disperată de ea, căci, vorba aia, aparențele contează.
Așadar, teoretic mireasa ar trebuie să achite rochiile. Practic, nu văd utilitatea atâtor domnișoare de onoare. Eventual doar una. Eventual o FETIȚĂ. Nu neapărat îmbrăcată în altă rochiță de mireasă. Dar sfatul meu să ieșiți din turmă, să fiți unice. În sensul bun, bineînțeles.
Linguri personalizate pentru tort?
Tort personalizat, cuțit personalizat pe care nu îl observă nimeni, lingurițe personalizate… Bine, înțeleg că bebelușii au nevoie de tacâmuri speciale când învață să mănânce singuri, dar adulții? 😀
Recunosc, și eu mă gândeam să îmi iau un cuțit al meu pentru tort, ca să îmi rămână după nuntă. Singura diferență e că eu căutam un cuțit din argint, simplu. Problema era că și prețul era pe măsură, așa că am renunțat fără drept de apel. :)) Dar lingurițe?
În primul rând, nu se mai poartă hrănitul reciproc la tăierea tortului. În al doilea rând, noua modă e ca tortul (de obicei machetă) să fie expus pe tot parcursul serii în zona candy bar-ului, iar momentul lui să fie înlocuit cu servirea, pur și simplă, a monoporțiilor.
Și apoi, lingurițele de tort sunt mici, nu linguroaie de ciorbă. Și apoi, nunta e un spectacol pe care îl vezi rar, îl faci, eventual, o singură dată în viață, NU circ, să împopoțonăm tot ce apucăm!