Nu mă mai dau în toboganul ăla pâlnie, am zis de data trecută!
Hai, mergem la celalalte, ne-au mai rămas unele în care nu ne-am dat.
Ajungem sus, Alex se duce țintă la toboganele din mijlocul etajului 3.
Fără pâlnie!, îi amintesc.
Da, nu mi-a plăcut deloc toboganul ăla de te răsucea ba pe stânga, ba pe dreapta şi apoi ajungeam într-o zonă albă. Te uiți în jur, ciuciu ieşire. Doar un fir de apă care o lua la vale printr-o gaură. Intuieşti că pe acolo ar trebui să îți dai drumul. Cu teamă să nu fi lovit de altul, te împingi cum poți către gaura şi îți dai drumul. Faci ca Mowgli în junglă, dar ajungi cu bine jos. Sperietura mare e când ajungi în pâlnie şi crezi că rămâi blocat acolo… Mai ales când nu eşti în colac dublu, ci singur.
….
Vrem să ieşim din zona Galaxy. Trecem de turnicheți şi mă duc țintă la un bodyguard.
Unde e toboganul ăsta cu perdea de apă? La 1 sau la 2?
Nu ştiu, întrebați un salvamar, îmi răspunde bodyguardul, cu ochii-n patru prin mine. Vigilență maximă, nu alta.
Vai, ce curajoasă eşti, mă laudă Alex.
Ptiu, ptiu, vezi să nu mă deochi.
Ne mai bălăcim pe la The Palm, bem un cocktail. Hai să o luăm înapoi.
Trecem iar de turnicheți şi o luăm înspre scări, cu ochii prin orice colț, că poate găsim vreun colac. Am găsit unul, l-am cedat lui Alex.
Văd roşu în fața ochilor – un salvamar.
Unde se află toboganul ăsta cu perdea de apă?, îl întreb pe tânăr, indicându-i locul.
La unu, dar nu aveți voie cu colacul!
Da, da, admit.
…
Ne ducem înspre scări, să urcăm la bălăcealăăăă.
Eu mă duc la toboganul în care ne-am dat prima dată, că n-am nevoie de colac. E la 2 jumate. Ne vedem jos, îi indic lui Alex.
Nu vrei colacul? Ne vedem… ştii că nu văd, n-am ochelari, nici telefonul… Unde jos?!, mă întreabă el, îngrijorat că poate ne pierdem.
Nu, zic. Dă-te tu. Ne vedem jos, îi repet, coborând uşor. Jos, undeva, ne-om găsi noi.
Ne vedem sus, tot aici, îmi zice el.
Da, doi miopi despuiați de lentile urmează a se căuta prin galaxie.
Stau la coadă, îmi dau drumul pe tobogan după cinci minute. Cum aterizez, mă ridic repede, ies din piscină şi îl caut cu privirea pe Alex. Baza era în mine, că parcă văd mai bine fără ochelari, comparativ cu el. Şi apoi, de ce te mai dai pe tobogan dacă ai ochelarii pe nas?! Mai rău te-ncurcă, dacă nu-s de înot. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, merg uşor înspre scări. Mai trag de slip, îmi aranjez şi sutienul. Ochii cât cepele, mă uit primprejur. Nimic, niciunu’ nu semăna cu el.
Buuun, sinapsele încep să danseze – Hai să merg sus, poate l-oi zări pe acolo.
Şi, iată, după ce-mi mijesc ochii după izmenele lui verzi, surpriză! Îl zăresc la o altă coadă. Mă rog, era o siluetă care-i semăna. Îmi fac loc printre curioşii de la coadă şi când mă apropii am confirmarea – el e! Cu colacul în mână, hop, încă o tură. Surprinzător, mai găseşte o bucată alături şi mi-l dă mie. Mai alunecăm o dată şi apoi urcăm la unu. Fără colac de data asta. Atât de curajoşi suntem încât ne ducem la un tobogan fără măsură de siguranță pentru înotătorii neexperimentați, başca şi fără să-I cunoaştem dificultatea.
Coadă. Stăm şi aşteptăm, ce să facem…
În fața noastră erau cel puțin cinci persoane. I-am analizat pe cei de dinainte – un tip cu iubita şi un alt prieten. Mi-a atras atenția că tipul s-a dat primul, iar înainte de alunecare şi-a pupat iubita, numărul doi pe tobogan.
Eu l-am lăsat pe Alex să se dea înainte, că deh, aşa sunt gentlewomenesele. 🙂
Am observat la anteriorii că îşi dădeau cam greu drumul pe tobogan – nu aveau avânt suficient. Am aflat pe propria piele de ce.
M-am pus în fund, m-am ținut de bara de sus, iar când s-a făcut semaforul verde, cea! Mă las uşoooor pe spaaaate, mâinile încrucişate pe piept (sau aproape), dar totuşi respiram. Şi-mi dau drumu’. Un metru drept şi apoi, cum ziceam, cea! – curbă la dreapta şi avânt din plin. Ţin să menționez că în luna noiembrie apa nu mai e la fel de caldă ca în vară. Buuun. Plină de seriozitate din părți şi cu gura deloc până la urechi, cu un “ăăăă” în gât, cât p-aci să iasă, o tai la vale şi simt o palmă de frig, cumva, şi întuneric în jur. Mă rog, două luminițe pe undeva în jur, nu la capătul tunelului.
Gura deschisă, apă din plină. Că de, aşa se face când te dai în tobogan – țipi, mai ales când jumătate e descoperit, iar pe tine te duce apa când pe stânga, când pe dreapta, mai că-mi era teama să nu-mi iau zborul.
După ce am băut la apă termală de nu mai puteam, în ciuda faptului că încercam să îmi acopăr nasul, gura, să nu mai iau lichid la bord, am căzut ca o pleaşcă într-o piscină. Oribil. Am văzut nişte siluete şi după zgomote aveam impresia că am dat peste nişte huligani. Întuneric beznă, cum dau de Alex? M-am ridicat din apă şi voiam să ies. Dar pe unde?!
Îl identific pe Alex şi pornesc înspre el. Că şi mult de mers aveam…
Îl întreb unde suntem, ce facem, cum ieşim. Parcă n-am primit răspuns. Dar am mai văzut o gaură şi am presupus că pe acolo trebuie să ieşim. Însă cuuuum?!
Păi tipa care era de la început în fața noastră îşi dă drumul pe tub. Urmează Alex. Apoi eu. Problema era că nu aveam semafor sau pe cineva care să ne anunțe când putem să alunecăm, iar mie mi-era teamă să mă lovesc de… Alex sau de oricine altcineva.
Dar mă uit în spate, văd amicul anterior care mă lăsase să mă duc înainte şi care îmi face semn să îmi dau drumul. L-am ascultat, m-am pus în fund şi zbââââr! Tot pe spate, tot cu orificiile pline cu apă. Înecată toată. Pentru că pe parcursul alunecuşului toată apa-mi sărea în față şi m-am trezit, nu peste mult timp, că sunt fix sub apă. Eu. Eu, înotătoare de mic copil, cu experiență acumulată pe mal sau departe de orice adâncimi apoase.
Ochii să-i deschid nu puteam pentru că…apă, gura închisă – ciuciu, nasu’ e şi mai grav. Dar mâna stângă era cumva ridicată gen Statuia Libertății, fără torță, ce-i drept, iar dreapta căuta să acopere nasu’. Nu ştiu cum s-a ridicat mica sirenă eşuată din piscină, cert e că s-a simțit ca Moise. Şi cum s-a ridicat înconjurată de un val imens de apă termală deschide un ochi şi, ghici ce! Îl vede pe Alex cel neînfricat stând în aceeaşi piscină. Dar nu oricum – Alex avea o față malefică, de Joker, că râdea cu gura până la urechi, fără vreun motiv real.
Păi, bine, mă?! În loc să mă ajuți să ies de sub apă, tu ce faci?! Stai şi râzi?, îl trag la răspundere, amintindu-i că nu le am cu înotul şi putea să mă ia de-o aripă, să mă scoată la suprafață, nu să mă lase să mor înecată.
Hihihi, hahahaha, hiha!, răspunde el cu o sinceritate maximă…
…
Hai, ne mai dăm o datăăă? Mi-a plăcuuuut maxiiim, hai să ne mai dăm o dată!, are tupeu să-mi propună.
Spune şi tu. Asta e iubire?
Evident că nu. Nu m-am mai dat încă o dată, başca ne-am luat de brațetă – nesilit chiar – şi am mers “la relax”, vorba aia.