CUM A VĂZUT EA CEREREA

Sună telefonul.
Şiiii, ne vedem mâine cu vărul?, mă întreabă el.
Nuuu. Normal că nu, spun cu atâta îndârjire de mi se vedea botoșeala prin telefon. Stăm 3 zile în Paris şi tu vrei sa pierd una pe drum la văr-tu?! Că nu stă în oraș, nu?!
Nu, zice el spășit… Poate înainte de plecare…
Poate. Auzi, dar nu mai bine vrei să îl inviți la o tartă de ziua ta?
Mmm…mă mai gândesc.

Știam, ca o leoaica ce sunt, că mi se pregătește ceva. 🙂 Știam, totodată, că el nu-i chiar atât de spontan și creativ ca mine. Na, c-am zis-o, așa că eram curioasă să văd CU CE mă surprinde. Indicații clare avea – aur alb, diamant, simplu, fără piatră ieșită în relief.

Da, sunt o scarandivă.

Duminică era plecarea. Până atunci schimbase câteva vorbe cu vărul, numai că nu prea erau sincronizați, așa că momentul livrării a fost amânat până, așa cum scria și el, în ziua decolării.

El mă anunță că se duce la o biserică, la marea întâlnire. Eu, îl iau de mână să mă conducă la metrou. Ne despărțim romantic, ghici unde! Exact, la metrou, în fața hărții.

El, la Saint Sulpice, eu la Odeon, în căutarea LaFayette. Acel magazin care sâmbătă era plin ochi, iar duminică pustiu, mai ceva ca burta PNL-iștilor din Opoziție.

Îl sun.

Magazinul e închis, ce fac? Vin la tine, la ce stație ești?
Ăăăa…eu…Ăăăa, îl aștept pe văru’, că mai întârzie, Ăăăa…
Aș vrea să menționez că nu a refuzat să merg la el. Jar mânca de zicea să mă duc la hotel. :))
La ce stație ești?, îl întreb.

Îmi zice. îi indic să mă aștepte acolo, la ieșirea de la metrou, nu la biserică, că la mine mai durează, am mai mult de 5 stații de mers. Plus că mă rătăcisem oarecum și avem mari șanse să intru la o gură de metrou greșită sau să mă bată un aurolac din plapumă, aciuat pe la o stație din zonă.

După vreo 20 de minute ne întâlnim la gura de metrou.

Hai că am vorbit cu văru’ trebuie să apără… Hai să vezi si tu ce mișto e catedrala.

Am intrat, ne-am așezat fiecare pe câte un scaun. El – transpirat și agitat. Eu – supărată că am găsit LaFayette închis, voiam să uit de treaba asta și să fac niște poze prin interior. Așaaa, ca amintire.

Mă duc afară să văd dacă a ajuns, mă anunță. Cu ochii în telefonul pe care îl ținea strâns, se ridică și iese.

Eu încercam să mă detașez, să mă concentrez să nu transpir, că…deh!
Ma gândeam, recunosc, că acum apare de undeva din spatele meu, începe văru’ să cânte la orga, Mihaela (soția vărului) la harpă, cad fulgi de găina din cer, Ioana (fiica vărului) cea mică împrăștie petale de trandafiri către mine, iar el îngenunchează și pune întrebarea magică… Un cadru feeric…dar total nepotrivit cu jeanșii mei și tricoul de feșănistă, viitoare nevastă de ardelean.

S-o spun pe aia dreaptă? Trăgeam cu ochiul la uşă din cinci in cinci secunde că poate intră și mă prinde nepregătită – mai făceam niscavai acrobații pe sub scaun ca să surprind cât mai bine anumite cadre în telefon…

Deja mă simțeam cumva filată și încercam să îmi controlez ținuta – spatele drept, tricoul aranjat frumos, stând picior peste picior, cu buzele aranjate în nuanțe de roșu, așa cum m-am purtat toată vacanța. Poate-poate…

Și stau, și stau și aștept și…nimic. Nu tu muzică, nu tu petale de flori și nici fulgi de îngeri sau găini, nu tu prafuri magice, sclipici…

Pozele îmi sunt întrerupte de un apel.

Hai, ieși și tu, că a ajuns văru’ cu familia.

În doi timp și trei mișcări eram în picioare. Îmi ridic pantalonii, trag și tricoul, mă îndrept – iau poziția de mers, îmi adun aparatul foto, telefonul și gentuța și ies.

Nici nu mai știam care e ușa. Dacă greșesc?! Dacă nu îi văd?! Nici nu îl cunoșteam pe văru’…

Inima bate tare. Dacă e un mariachi în fata bisericii? Dacă e chiar popa!?… Leșinam, nu alta.

Dar cum dau cu nasul de aer proaspăt îi văd. Ochii toți ațintiți înspre mine. Mă duc la el și îmi face cunoștință cu familia.

Câteva vorbe despre vacanță si aud o urare:

Să fiți fericiți și sănătoși și …deja surzisem.

Cu chiu cu vai ne luăm la revedere, nu înainte de a ne recomanda să mergem în Les jardin de Luxembourg – se gândeau că acolo poate ar fi bine să mă ceară – liniște, ciripit de păsărele, iarbă, umbră, soare… Aveai de toate. Și pietre pentru genunchiul lui, deci deloc un loc comod.

E de la sine înțeles că el nu și nu, că n-avem timp. Insist și intrăm puțin. Îmi face două poze și o luăm înspre hotel.

Știam de vineri, când am fost prima dată la turn că vrea ca înainte de plecare să mergem iar.

Stând pe peron și așteptând metroul profit de ocazie și îl întreb ce are în buzunarul stâng de la pantaloni de e așa umflat… Și așa pătrat, apropo. Și o umflătură așa mică și pătrată, zău de-am mai întâlnit… Să fie ceva grav? S-a înrosit tot. Bănuiesc că răspunsul era afirmativ… Aoleu!

Fac o poza repede și ne urcăm în garnitură.

În camera de hotel începe să cotrobăie printre pungile pe care eu le aruncasem într-un colț. Caută una mare, de hârtie. Pentru ce?

– Să stăm pe iarbă și să nu îmi murdăresc blugii că știi tu…sunt noi.
Aha…

La turn mă învârte pe toate părțile. Nu m-am supărat, că mi-a luat o înghețată.

Ne tragem bagajele pe lângă picioarele turnului, printre oameni, că voia el să ajungă pe iarbă. Și înaintăm greoi pe așa zisa iarbă, că mai mult era pământ, până când decide – aici e bine, că se vede… ok!

Intuiesc, totuși, momentul și mă gândesc că văru’ sigur nu bătea drumul să se bage într-un tufiș să îmi facă mie poze, așa cum doream. Dar cine știe?! Mă uit în jur și văd un nene japonez cu un aparat de gât care mergea la selfiști să le spună că îi poate trage el în poză.

Uite, nenea ăla ar aparat foto. Cred ca face poze…, ii arăt cu degetul, ca o româncă ce sunt.
– Daaaa!!!
Are atârnată de gât și… Ce e aia? Imprimantă??
Daaa, hai că mă duc la el.

Eu am rămas cu bagajele și cu punga jerpelită pe iarbă, el s-a dus la nenea. Nu știu ce i-a zis, însă au venit amândoi.

În capul meu deja mă gândeam – ia să vezi ce poză face nenea.

Ne-am așezat pe iarbă, cu spatele la turn și picioarele întinse către fotograf. Până mi-am găsit poziția nu știam ce se întâmplă în jurul meu. Și rânjesc fasolea și mă uit la fotograf. Auzul era viu:

Andreea, vrei să fii soția mea?

……blank, ca în filme, când moare cineva la spital, exact sunetul ăla se auzea. Tictictictic… mi-am întors capul înspre el. El ținea o cutie albastră cu un inel în interior.

Andreea, vrei să fii soția mea??

Tictictictic… Mă uitam la inel și mă gândeam dacă îmi place sau ba.

“Este chiar….inel?? Inelul….i-am trimis eu modelul ăsta?! Ce-o să zică mama?! Vai..inel…cineva mă vrea? Ăăă…Andreea? Inel.. Foto..alooo??”, îmi strigau piticii din cap.

Am răspuns, într-un final – oui, că un da n-am reușit să grăiesc. Dar hei, eram în Paris!!

Evident că i-am reproșat apoi că n-a fost în stare să spună și el o poveste, ceva, ci a intrat direct în pâine. …de parcă eu am fost mai cu moț.

Știi vorba aia, râde ciob de oală spartă.

Ne ridicăm. Ne uităm la fotograf care vorbea cu noi. Sau prin noi :))

Îi arată lui să se pună în genunchi, să avem o poză ca la carte, că totuși femeia e superioară bărbatului, nu egală, nu e așa? :))

Ne urează și el un bon mariage, timp în care așteptăm să printeze fotografiile.

Am uitat de bagaje și tot. Erau la câțiva metri de noi, dar nu e bai – apar și ele în poză :)))

Abia ne dezmeticim ușor, el avea emoții că nu știa dacă îmi e bună mărimea inelului, când ne pomenim cu o tanti lângă noi. Pe franceză ne zice:

E arjaaaan?
Nu, nu.
Uaaaau, c’est Belle… Uaaaau, mai că mi-l lua de pe deget. Mă vede sedată și pleacă, nu înainte să ne arunce un “bon mariage” și bla-bla-bla.

Pleacă, ne lasă în pace. Ne acostează alta să semnăm nu știu ce, o fi zis că suntem sub efecte… Mă rog.

Ne spune și japonezul că e țeapă. Îi mulțumim pentru așa zisa complicitate și mergem să ne cinstim la o rulotă de lângă iarbă.

Nu, n-a fost cu aplauze, fluierături, că nu am fost nici noi atât de zgomotoși. Îmi amintesc doar că stând cu mâncarea în mână a trecut un nene pe lângă noi care ne-a felicitat. Nu-l văzusem să fi fost prin zonă la momentul respectiv, dar cred că mă înroșisem toată. Șiiiii, ziceam mai devreme că mă concentram să nu transpir? Ei…oare mi-o fi reușit? :))

Când eram cu puiul în furculiță sună mama:

Ce faceți?
Aaa, bine, ne pregătim să mergem la aeroport…

Nu, n-a aflat la telefon. Nimeni nu a aflat virtual. 🙂

PS: Cineva cred ca îmi e dator cu niște flori.. Hmm..

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *