VALACHIA

Am fost și la Cluj anul ăsta. Nu de alta, dar Alex nu mai fusese de doi ani (oho, și ce schimbări în atât de puțin timp), iar Andreea de vreo 10 ani… Cel puțin, aș putea zice și sper să nu greșesc.

Planul era simplu – plecăm sâmbătă la prima oră, vedem Târgul de Crăciun (scopul nostru, de fapt), dormim, iar duminică o luăm agale spre casă. Neapărat, a zis Alex, trebuie să cinăm la restaurantul Valachia.  Era același plan pe care îl repeta de fiecare dată când vedea platouri de lemn. Oriunde. Adică mergem să mâncăm la Valahia, restaurant Valahia. Cât a fost în delegație s-a delectat cu mâncarea lor și a fost atâât de încântat…

E drept că Andreea a strâmbat ușor din nas, căci nu vedea altceva în afară de porcării. Delicatese din carne de porc, să nu vorbim peiorativ.

Aveți aici meniul. Să ne înțelegem –  nu este un restaurant pentru cei care nu sunt prea carnivori.

Am calculat ca până ne cazăm, până ne plimbăm prin oraș, se va face destul de târziu, astfel încât am sunat la restaurant să le spunem că ajungem în jur de 20.30 – 21.00, două persoane.

Sâmbătă, de pe drum, deci undeva în jur de ora 14.00, sună la ei să facă o rezervare.

– Da, sigur, nu e nevoie de rezervare, zic ei.

Alex insistă să se prezinte, bun, face totul ca la carte. Păi dacă omul tot a sunat… Le spune că ajunge în jur de 20.30 – 21.00.

Persoana de la celălalt capăt al firului insistă, la rândul ei, să nu îșși facă probleme că sigur găsim locuri libere.

Bun, ajungem pe la 20.45.

– Să nu te sperii, zice Alex, deși mă atenționase și înainte.

– Aoleu, aici vrei să lași mașina?!

– Da…

– Nu, mut-o dincolo, în față!

În spatele restaurantului este un cimitir. Iar parcarea clienților e și parcarea cimitirului… Noapte, grade aproape de minus ceva și ninsoare ușoară. Ud pe jos. Întuneric. Orice zgomot era suspect. Iar înfofoliți de gerul bobotezei, nici mișcările nu sunt ca vara. Infarct sigur, adică, la văzul oricărei umbre… Chiar dacă vorbim de cea personală. Știți voi, puf la glugă, mai bate ușor vântul, ninge pe ochelari… Atmosfera ideală. Și, repet, întuneric.

Fie, am trecut și de acest aspect.

De la intrare am văzut că e un local rustic și, deși mă uitasem pe meniu, nu vedeam nimic altceva decât slănină și jumări, adică ciuciu mâncare, Andreea. Nu era așa.

– Bună seara, ăă.., încerca Alex să stabilească un contact vizual..

– Bună seara, totuși.

– Am făcut și eu o rezervare pe numele Al…, deja părea că îi acordă o importanță maximă, ospătarul de la primire mai avea puțin și adormea. Noi, obișnuiți fiind să ne conducă cineva la masă (de, bucureșteni), am rămas surprinși când ne-a zis să ne așezăm unde dorim… Oriunde!

Din priviri am căzut de acord să mergem la etaj. După indicațiile ospătarului, totuși.

– Urcați, la etajul 1, faceți dreapta.

Urcăm și ne poticnim nițel – care e dreapta?

Ne dumirim sub ochii vigilenți ai altui ospătar care, când vedem că tragem scaunele de la o masă din acel separeu, strigă după noi să nu ne așezăm acolo.

Acel separeu avea 3 mese și un loc de joacă.

– Nu am unde să mai pun copiii dacă vin. Glasul lui suna a ușoară disperare.

Ora 20.45, închiderea fiind la 23.00. Ne-am înțeles, da?

Cică să ne așezăm oriunde, dar ne jucăm de-a ping și pong, căci am coborât din stele și ne indica undeva la parter să stăm.

Ne-am uitat unul la altul.

Din priviri am bătut palma și am stabilit că ceea ce decis de comun în acord să se întâmple în asemenea situații, surpriză!, se va întâmpla.

– Știi care e pasul următor, da?

– …plecăm?, întreabă Alex.

– Da.

Și Andreea a tăiat-o înspre ieșire. Nu stă la discuții când e minge de ping-pong. Alex încerca să motiveze reacția ei și cătineala lui de ardelean – nu îi place soției.

– Ce, nu este regulă?, strigă ospătarii după Andreea.

– NU!, răspunde categoric.

Să reluăm situațiunea – sunat pentru rezervare, așezat oriunde, conform spuselor ospătarului, și dat cu flit de către alt ospătar. Merită vreun leu? Nu. A mirosit a ușoară bătaie de joc.

Întrebare de 1000 de puncte – în două ore până la închidere, cam câți copii mai vin la restaurant? Și ninsoare, întuneric, cimitir, ați citit anterior.

În fine, noi era să rămânem nemâncați. Noroc cu Google.

Și nu, nu am fost încântați de opțiunea mesei de la parter undeva unde ne bătea vântul mai ceva ca afară când veneau invitații la petrecerea privată de adulți. Și nu numai.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *