– Hai, hai, mai repede, strigă Alex după Andreea, disperat că nu ajungem la timp ca să putem lua lumină.
– Acum, acum.
Pe drum spre biserica unde ne-am cununat am tot văzut ciorchine de enoriași în drum spre alte lăcașuri și adunări naționale în fața lor. Am ajuns și noi cu 5 minute înainte de miezul nopții (cu mașina, bineînțeles), până ne-am găsit locul, hop, a și ieșit un creștin cu lumânarea aprinsă din biserică.
Din spatele nostru, se aud câteva babe șușotind.
– Ia acum.
– Nuuu, așteptăm să iasă preotul. Trebuie să iasă acum.
– Da, de obicei așa făcea.
– O fi biserica plină?
– Da, cred că da. Hai, întinde și tu mâna…
– Nu, nu, lasă că iese preotul și o să vină așaaa și iese din biserică și trece pe aici și se duce în cimitir.
După 10 minute iese pretotul țanțoș. Mai durează tot cam atât până ajunge în dreptul nostru.
Andreea îți întinde mâna și ține lumânarea ei mică la flacăra preotului până se aprinde. Popa face un pas, lumea buluc pe lumină și Andreea…rămâne blocată în fața popii. Se lasă ușor pe genunchi, că babele-s mai pitice și nu vrea să riște să rămână cheală. Popa zâmbește falnic, fericit. Că e în centrul atenției, nu de alta. Andreea se face tooot mai mică.
Alex își întinde sfios lumânarea, dar nu prinde lumină. Încearcă la al doilea popă. După 30 de minute, după ce mă învârte prin curte – hai în cimitir să cântăm, hai să aprindem o lumânare, hai să… bate un pic vântul și îi stinge lumina. După sufletul omului, îi zic.
Așa că a rămas doar lumina mea să-i arate calea, că de pus mâna nuuu, nu e voie, iar chemarea doar se aude! (vezi ce zice Ruby)
Până am ajuns acasă a mai durat ceva. La prima vizită, toate bune. A ținut Andreea lumânarea. La a doua vizită, i-a dat-o lui Alex. Ce s-a întâmplat? S-a stins lumânarea. A doua oară, da? Mă rog, a fost prima dată pentru lumânarea Andreei. Din cauza lui Alex.
Pe drum, spre casă, a dat Alex într-o groapă, ghici ce s-a întâmplat! Da, a treia oară. Tot din cauza lui Alex.
Oprim la altă biserică, habemus lumină! Ajunși în fața blocului, coborâm din mașină. La doi pași distanță, se fâlfâie trei frunze și… a patra oară! Vinovată e… vecina! Prea se uita cu jind la tinerețea noastră noi când am ajuns în parcare…
De regulă, cu lumina de la biserică se face o cruce în dreptul ușii. Să facem și noi dacă avem cu ce. Știu că suntem înconjurați de pensionari și mă gândeam că poate vom găsi vreun borcan cu ceară undeva la intrare, să se alimenteze și credincioșii cărora le tremură mâna de la biserică până în casă. Îhîm. Ioc.
– Haiiiide, du-te până la biserică și mai aprinde-o odată, se roagă Andreea de Alex.
– Nuuuu, las-o așa.
– Păi și crucea?
– Biiine.
Zece minute mai târziu, VICTORIEEE! A reușit să vină cu lumina până ÎN casă! Mmm, care are sufletul mai bun?