PĂRINȚII

Cum scria Andreea anterior, când a povestit despre cum a văzut ea cererea, deși a sunat-o mama ei, n-a suflat nicio vorbă despre inel.

Hai, uite, să recunosc. Știam, mă așteptam. Nu știam cum arată inelul, dar mă așteptam să mi-l pună pe deget. Motiv pentru care m-am ținut de capul lui să îmi dea sigur de înțeles că se va întâmpla asta, ca să pregătim surpriza pentru părinți.

Nu voiam să îi anunțăm pur și simplu ia uiteeee, m-a cerut.

Am vrut ceva mai special. M-am gândit, m-am răzgândit, nicio altă idee citită pe Sfântul Google nu mi-a fost pe plac. Și, nu știu cum, dar pur întâmplător mi-a apărut pe Facebook, în news feed, o postare legată de niște magneți care puteau fi răzuiți, urmând să se devoaleze știrea.

Ideea lor era să îți anunți iubitul/soțul într-un mod inedit că va tătic, dar eu am vrut să duc magnetul la alt nivel.

Și ideea mea era simplă – Aterizăm pe 7 august, undeva pe la 23.00, ne chemăm părinții în pereche să ne ia că, de, avem bagaje multe și nu încăpem într-o mașină. Apoi le dăm magneții puși în plic, le dăm și câte-un pix, vorbim cu cei de la Lady Cozac să ne facă un desen ca în cărțile de colorat unde uneam cifrele cu linii să se iasă un desen, dar eu nu voiam desen, eu voiam să reiasă numele lor, apoi să răzuiască și să descopere că vor fi socri și… STAI, E COMPLICAT, E TÂRZIU, HAI MAI PE ȘLEAU!

Mi-a pus Alex bețe-n roate. Am zis ceva printre dinți și am regândit ideea.

Și a fost mai simplu. Am scris pe magnet Ion + Maria = (bulină răzuibilă) SOCRI MICI.

A durat ceva până am ajuns la forma finală a mesajului pentru că eram în dubii dacă se scrie cu un singur i sau doi. Bineînțeles, corect e cu un singur i.

Din punctul de vedere al culorii, eu am ales un magnet roz (cum altfel?), iar Alex a mers pe un turcoaz. Plicurile au fost natur, adică maro, prinse cu un șnur de funiuță (nu funie, adică), iar în interior, pe lângă magnet, am pus câte o monedă de 1 cent sau, oricum, ceva mic.

Bun, tot zborul Paris-București m-am zgâit la inel și mă simțeam cea mai cea, cine mai era ca mine?

La aterizare am făcut protocolul, ne-am adunat bagajele, am scos repede plicurile, peste ele am adăugat un alt plic care conținea niște fotografii cu familii din Franța, cumpărate de la un târg de vechituri, tocmai ca să îi inducem în eroare. Ne-am făcut că durează până ne dezmeticim, îi dau mamei plicul cu fotografiile. Ea, curioasă, se uită. Asta era și ideea, de altfel. Apoi, căutând ceva prin bagaj, îi dau fiecărei familii să țină un plic. Zic că e un cadou pe care l-am primit de la hotel, de ziua noastră. Minciuna s-a integrat perfect în peisaj.

Îl iau pe Alex și facem doi pași în spate.

Toți cei patru aveau niște rânjete indescifrabile pe față. Transpirați fleașcă. Roșii în obraji. Tensiunea crescută.

Desfac plicurile tremurând, emoționați din cale-afară. Și încep să râdă isteric, să plângă, fiecare după putință.

Nu. Le. Ve.nea. Să. Crea.dă.

Pe bune? S-a întâmplat? Pe fața unora se citeau calculele matematice cu privire la organizarea nunții. Alții, mai aproape de leșin. Din fericire niciunul nu a avut nevoie de salvare.

Evident, pe o scară de la 1 la 10, cât crezi că a mai contat modelul inelului e logodnă? Pe o scară de la 1(foarte, foarte puțin) la 5 (foarte mult), cât crezi că a durat până mi-au inspectat mâinile în căutarea inelului?

I-am luat prin surprindere. Au început să răsufle ușurați și nu prea. Nu. Se. Aș.tep.ta. Nici. Mă.car. U.nul.

Yes, we did it! Astăzi, 2 ani.

Doi ani și trei zile de când pantofii albaștri mi-au prezis viitorul.

P.S.: Între timp au înțeles de ce a fost nevoie să fie toată lumea trează și prezentă la aeroport. Niciunul nu înțelegea logica. Noroc că mai existau persoane care nu zburaseră niciodată cu avionul și am argumentat că nu au văzut cum arată aeroportul din interior. 😀

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *